miercuri, 9 ianuarie 2019

Tu mi-erai omul legat de a mea fire




Te las acum sa te duci,
Când te-am ascuns într-un gând,
De lungi așteptări fierbând,
Ai tăiat al firului gând.

Și gândul l-am cuprins
Și pe tine - în tăcere, 
Ți-am  spus ,,La revedere!”
Legată de un gest, repede...

Te las acum în trecut
Și îngerii coboară,
Îmi înalță trupul
Și pornesc a mia oară.

Păcatele-mi sunt veșminte,
Apa, aproape cuvinte;
Curg în tăcere,
Plângând a mea durere.

Tu mi-erai omul legat de a mea fire,
Când printr-o dezamăgire,
Lacrimi ai făcut sa curgă în neștire.

Te las acum și plec,
Mă obișnuiesc a doua oară
Cu a ta lipsă
Ce crunt o să mă doară.

marți, 25 septembrie 2018

Cosmosul la superlativ

Se aud o mulțime de viori pe fundal care dictează alene ritmul alert al tuturor sentimentelor pe care ei valsează.
 „Oprește-te!” - Îi strigă el  ori de câte ori obosește, prinși fiind în cotidian și în vorbele celor din jur. Îi ia de fiecare dată căpșorul între palme și îl privește de parcă ar fi prima dată. Îl observă cu atenție ori de câte ori se întâmplă asta. Memorează trăsăturile lui. Ochi. Barbă. Buze pline și cărnoase. Mirosul lui. Atingerile și zambetul. Privirea inocentă și totuși, aprigă confundând-o deseori cu Cosmosul. Și la o adică, în vechile ei cugetări, el era „Cosmosul” -  Acel ceva-ul ei, fără de care lumea nu mai are același algoritm, fără de care ar seca oceanele, mările, iar păsările s-ar transforma în stânci,iar vegetația în sunete de flaut, moarte, apuse, care candva ar deveni nespuse. Un Cosmos, ceva împletit cu contradicți dar care se conturează după cum urmează:
 Potrivit unui studiu, au fost constatate următoarele lucruri: electricitatea dintre ea și el crează o legătură care colerează toate trăirile, simțirile și tot ceea ce ei au creat în timp. 
Și totuși... iubirea dintre ei e mai mult decât atât, un sentiment suprem care nu permite încetarea conexiunilor, astfel a luat naștere Micul lor Univers. 

marți, 12 decembrie 2017

O fată sărută un băiat în fața unei secții de poliție

El o sărută alene,
Ea îi presară praf de stele pe gene.
Se ascund în neant,
Și polițistul șoptește, cu glas tremurat:

„Iubiți! Iubiți ochii celuilalt,
Glasul, privirea și mersul.
Iubiți neîncetat, cu pasiune și puritate,
Iubiți, dragi copii, iubiți fără să vă pese!
Creați o lume a voastră, o lume în care,
Nu aveți de ce vă teme!
Căci, dragostea, e singura care presară praf de stele pe gene!”

Ei se prind de mână, lasă secția de poliție în spate și ea îi șoptește:
„Tu ești lumea mea!”

Polițistul și secția se zăresc în depărtare.


joi, 28 septembrie 2017

„ Aud vibrând vocea ta în toate zgomotele lumii.” - Paul Eluard

Astfel, patefonul rulează neîncetat ,,Killing me softly”, iar adierea pală a vântului îmi săgetează simțirile. Te caut în fiecare zgomot și gesturile îmi sunt încleștate de trăirile ascunse cugetate în absența ta.
Tu ești în urmele de ruj roșu lăsate în treacăt pe marginea cănii de cafea.Și apoi, te regăsesc în parfumul ce-mi sălășuiește pe piele de fiecare dată când plec,după ce, o zi întreagă am petrecut-o ascunzându-mă de restul lumii în brațele tale.
Așa am decis. Să mă refugiez în brațele tale și să mă las purtată de bătăile inimii tale care îmi încântă emoția.
Pe noptieră, într-un caiet alb, un trandafir presat vorbește despre visul unei nopți de vară pe care te-am rugat să o oprești. Pe loc. Să o trăim la nesfârșit. Pe pat, stă așezat dezordonat un tricou roșu de al tău care și-a împreunat moleculele mele de parfum cu ale tale. În lipsa ta, îmi asigură o negreșită corespondență între pielea ta și eul meu. Încep să te disting anevoie în negură și să te recunosc după modul în care îmi respiri fiecare trăire, dar mă mulțumesc cu strângerea ta de mână puternică care înlocuiește pe loc sutele de trăiri constante care se îmbină între două atingeri și o privire.
Nu folosim cuvinte. Te rog să taci și să mă privești.Să ascultăm liniștea și să ne înecăm dorul unul în celălalt...
Mi-ai lipsit atât de mult.
Vino, mai aproape, te rog...Miroși a cafea și vreau să te sărut!

duminică, 20 august 2017

Simbolism modernism

Văd umbre care mă inspiră să scriu despre nopțile în care valurile conștiinței au prins aripi și ca niște îngeri loviți, au căzut.
Înmărumurită de momentul prezent, ascult, fără să gesticulez, cuvintele care cad surde pe lângă mine.
În mod paradoxal, metaforele mă ajută să exprim un amalgam care nu are margini.
La fel cum simbolismul din diferitele poezii exprimă haosul minții la care poeții au fost supuși,așa fiecare literă reprezintă abisul propriei mele persoane.
Scrijelesc cu sânge când cerneala mi s-a oprit,  un fel de tablou a lui Arghezi, ,,Flori de mucigai”, uitate în treacăt pe noptieră.Nu aș ști să explic în detaliu modul în care demonii din mine valsează de fiecare dată când,cuprinsă, de imaginația mea fără margini, cad muta.
Nu se mai numește ,, c r e a ț i e ” demult.
Am pierdut firul.
Mă opresc.
E nevoie să mă trezesc.

Cugetare

Cuget. Departe de a exista între două trăiri - în care m-am aruncat orbește, fără lipsă de regrete și disprețuind momentul actual în care am renegat toate contemplările unei ființe brute împinse spre extremismul vulgar al unei hiene numite de valul conștiinței - trăire.
Astfel, înlănțuirea de cuvinte se așterne alene peste vidul nepătruns al unor șoapte, nu de mult, apuse.
Te asimilez în detaliu, amețită de Necuvinte și păstrând în tăcere note ale mișcărilor tale cu care te conturez în nopți de nesomn. Un sfat neliniștit sparge tăcerea de mormânt, astfel,din neant pur,răsare Bacovia absorbit fiind de momentul monumental în care nebunia se joacă între noi. Stănescu ne privește absent, modul în care metaforele mele îți conturează buzele, lasă abisul să prindă viață.
În cele din urmă, în nopți necugetate spriritul nostru se joacă și dă frâu liber tuturor gesturilor pe care mi le-am înfrânt de teama momentului.
Cad ostenită la pământ.
Cugetările s-au oprit.
Cineva să mă oprească...

Luceafărul domnișoarei Christina

Am dresat timpul în așa fel încât să zboare anevoie cand privirea mea o întâlnește pe a ta. Si-ți ascult bătăile inimii cuprinsă de ardoarea momentului în care mă afund de fiecare dată când simțirea cuvântată a propriei tale atingeri mă îmbată sfredelitor.
Nu cuvânt când pe buzele tale se opresc stropi de iubire actuali. Ne cuprinde cotidianul și ,,Tango to Evora”, ne ghidează pașii negreșit.
Te asemuiesc celor mai intense trăiri ale mele deoarece tu renaști din apus, răsăritul fiind al nostru și strângând razele de soare pentru o singură iubire care îmi aparține.
Chitara îmbătată de Tangoul Evorei, mă împinge la anumite trăiri necontrolate pe care le cuget în liniște,absorbind fiecare respirație a ta, care, pentru mine, se dovedește a fi o gură de aer.
În robia ta, cad, asemuită unor trăiri nepământești și așa te numesc ,,Luceafărul” meu, eu declarându-mă Domnișoara Christina conturată de Eliade, dar pentru tine.