Jurnalul unei flori de mai

   Se întâmplă să o aud vibrând. Tace și apoi, mută,  își reia cuvintele. Diana vorbește despre despărțire. Lovește și spulberă orice rămășiță de speranță din el. De-a lungul anilor a fost o iubire. Ea îl alinta "dragoste", el îi spunea "iubita mea". Și așa, discrepanța celor două lumi se înăbușa. Și se priveau în viitor și visau împreună.  Diana îi vorbea despre iubire, iar el o învăța, atent, cum sa iubească. Și s-au căutat ani la rând,  dăruindu-se altor oameni. Și au alergat unul către celălalt îndepărtându-se. Și așa au ars fiecare flacără a iubirii și apoi au stins-o cu un ocean de nepăsare. Diana știa. Dar el nu mai era. Și când îi era dor, zâmbea. Și când o căuta, o găsea dezbrăcată în puzderia de amintiri ce o lăsaseră în urmă. Diana vorbește despre despărțire.

În mintea mea ei mă strigă „Diana”. Am găsit a-mi fi mai simplu; un simplu concept, un simplu fapt, un simplu timp. Iar ei îmi spun: ,,Diana, ești tu?” Iar eu, plină de prezent, le răspund: „Diana.”   - „ Diana, ai să vii?” Și apoi râd. Ei nu știu că Diana e cu mine, e în mine - e total aici și acum - mereu.  Diana e un pseudonim - o ascundere de trecut, de vrăjmași, de vechi. Și atunci, ei, în cor,îmi spun: - „ Te vrem cu adevărata identitate!” - „Identitate?” Le răspund. Dau din cap declarându-se a fi mișcați de decizia mea. Diana are un păr scurt - până la umeri - coapse pline, zâmbet cald, mâini care mângâie și vise nespulberate. Diana e o artistă; pictează, dansează plină de entuziasm pe străzi, citește, își picură scorțișoară în cafea și mai presus de toate - zâmbește. Sincer, neconstrâns, fără de legi, clar și concis. Diana e un vis de toamnă, Diana e aici.  Și apoi, Diana, s-a pierdut în identități. „ Ți-ai greșit vocația, Diana! Tu trebuia să îi ajuți scriind, p

Ce faci când mult e prea mult și acel ,,mult” se transformă în ,,prea mult”?Când bătăile inimii scad și respirația îți e sacadată? Pe noptieră, într-un colț, am lăsat foile. Erau niște foi pe care obișnuiam să-mi scriu viitorul. Am folosit atât de multe culori încât, paradoxal, s-au transformat în negru.Le-am privit cu nesaț și apoi le-am rupt. Tu nu mai erai. Nu mai erai să-mi liniștești demonii.Și astfel, cele două umbre au început să se contopească formând un singur demon care mă rupe în bucăți.Îmi simt tot interiorul devastat și picături de negru îmbibate cu roșu se preling pe jos. În partea opusă a dezastrului, zace, fără puls, inima mea. Am atins-o. Pe cele două atrii numele îți era scris. Și așa a început calvarul. Și așa am înjumătățit sferturile și nu mai pot continua nimic. Și așa, las și asta neterminată și nici măcar punctul nu îl voi mai folosi, pentru că încă te aștept