Jurnalul unei flori de mai

,,Mi-aduc aminte de câte ori am spus că ,,e ultima dată când îți vorbesc”, câte cuvinte am folosit și câte sentimente am deteriorat doar din pura dorință de a îți arăta totuși cât te iubesc. Și toate acele sentimente deteriorate nu au făcut altceva decât să lovească în mine. Și câte romane seci și dramatice am scris în nopți de nesomn, în nopți în care tu erai de negăsit. Și crede-mă, crede-mă că la un moment dat aș fi putut băga mâna în foc că dacă vreodată se va întâmpla să cad și să te strig, tu te vei uita în urmă și vei alerga spre mine cu brațele deschise, gata să-mi oferi umărul tău și să-ți încolăcești tot trupul în jurul trupului meu. Eram gata să spun că ești al meu. Gata să contramandez tot ce a fost și să alerg rănită spre tine, să te iert, să-ți iert absența și momentele în care m-ai făcut să mă urăsc.Eram gata să mă ofer, gata să-ți înmânez cuțitul și să mă las crestată de tine.” -------------------------------------------------------------------------------------------

Păstrez unele amintiri ale trecutului așa cum mi le-ai lăsat - intacte și fără a fi suferit vreun fel de permutare a minții sau a greutății timpului ce a adus cu el mantia declinului sufletesc în care m-am adâncit deunăzi. Eu tac. Și prin mine curg vechi tulburări ce îți convertesc numele și-ți amplifică prezența. Și am așteptat până când ale iubirii lacrimi au secat; și m-aș considera dramatică dacă nu aș ști la ce masacru am fost silită să asist - masacrul propriului eu. Sună ancestral, însă încă îmi aud sufletul strigând tărăgănat și implorând cruțare. Și văd timpul scurs. Și-mi aduc aminte că timpul n-are timp, Astfel, pecetea ce îți purta numele e sub ruinele proprilor amintiri.

Ascultă marea cum geme învolburată Cum strigă după aroma pielii înfrânată. Ascultă al meu ultim strigăt cum se zbate  Și încearcă să-mi curmi ale mele dorințe toate. Ascultă cum se luptă valurile În nebunia de a obține un loc printre ruine. Ale iubirii sintagme uitate pe plajă; Pe plaja lunii mai Când săruturi mi-ai soptit, Și sarea s-a topit într-un albastru pur Și sentimentele s-au contopit. Și-am fugit, luptându-mă cu beatitudinea clipei, Strigându-ți dorul și defaimându-ți clipa; Și te-am așteptat la mal, Și mi-am pierdut râvna. Și cuvintele m-au îmboldit, Și sarea m-a împietrit. Auzi marea? Valurile se sparg în nori de iubire Și absența cugetă a nebunie.

Așa să ne lăsăm conduși de orgoliu, așa să ne prefacem că nu existăm.Așa să te ignor și așa să te te faci că nu mai sunt acolo. Așa să-mi dai drumul și tot așa să călcăm totul în picioare. Să ne prefacem anii în scrum și praful să se aleagă de sentimentele noastre. Așa să te prefaci că m-ai uitat și așa să mă asigur că te înlocuiesc cu altcineva. Așa să sune vocea mea și așa să te atingă amintirile trecutului. Așa să nu-mi mai răspunzi când te caut și așa să dispari când voi avea nevoie.Așa să te încălzească ele și totuși căldura să nu o afli. Într-un mod lesne m-am desprins de ei. Și i-am privit în timp ce mă îndepărtam și nu s-au obosit să mă oprească. Am folosit punctul și am șters toate cuvintele care-mi treceau pe la ureche și loveau în suflet. Nu am continuitate. Nu am un mâine. Nu exist și nu îmi doresc. Să-mi scriu mie ar putea fi considerat un lux pe care nu mi-l mai permit demult. Valorile sufletului meu au scăzut transformându-se în cenușa plecării tale. Alungarea mi-a fo