Jurnalul unei flori de mai

În fiecare dimineață se trezește și își aranjează durerile grațios.Pășește spre bucătărie, încinge ibricul și cafeaua fierbe.Aroma o învăluie într-o mulțime de senzații.Se așează, răsfoiește jurnalul și savurează cafeaua.Halatul îi mângâie trupul. Se îndreaptă către oglindă. Se oprește pentru o secundă, își studiază imperfecțiunile, apoi începe prin a-și contura buzele.Zâmbește discret, scoate rujul roșu și creionează.Reflectează asupra ei. E alta.Și ea știe. Mereu rujul roșu a făcut minuni.Abordează privirea rece, gesturile absente, și pleacă. În drum spre lume se privește atentă. Își spune că a făcut o treabă bună, și în sinea ei pășește încrezătoare.Din momentul în care trece de pragul ușii știe că hienele sunt la fiecare colț.Se transformă într-o tigroaică veritabilă și își exersează mersul prin mulțime.Grația o caracterizează.Sufletul îi urlă a durere și aproape i se descompune. Ea zâmbește și salută delicat.În subconștientul ei râde. ,, La dracu, voi nu veți ști niciodată c

Viața e o succesiune de momente.Treci prin diferite etape, plângi, țipi,lovești, aproape ai senzația că sufletul ți se înăbușă. Simți că aerul e irespirabil, momentele devin din ce în ce mai critice și atunci  ești într-o continuă alergare cu tine.Reprimi, distrugi, readuci, construiești.Totul se întâmplă din nou.Reclădești ființa în detaliu.Te asculți, îți dai credit și o iei de la capăt. Uneori mai încrezător, alteori dobândind încrederea în timp. Dar până să ajungi acolo, drumul e lung.Și de fapt, tu îți datorezi ție timp. Îți datorezi răbdare și speranțe că într-o zi totul va fi ca înainte, sau cel puțin mai bine. Lupta o continui. Mergi, și de multe ori îți dorești să fi renunțat,dar nu te oprești pentru că știi că la sfârșitul drumului, la finalul războiului, ei vor fi acolo privindu-te zâmbind. Și realizezi că atunci când iubești pe cineva cu toată ființa ta, timpul nu există și oricât de tare ar durea, continui să mergi.  Durerea e infimă în comparație cu sentimentele c

,, În viață nu conteză câte lovituri dai.Contează cât de multe lovituri poți încasa și să continui, câte poți îndura și să continui să înaintezi.Asta e viața! ”

O găsesc în fiecare iarnă aici ; cu privirea tulburătoare, și sufletul aproape gol, mă privește constant.Vreau să-i vorbesc, însă degetele ei îmi acoperă cuvintele. Ochii spun totul.E sătulă de cuvinte, de promisiuni,de aceleași lucruri repetate la nesfârșit.Știe că iarna e a ei, și a decis că nu trebuie să o mai împartă cu nimeni. E rece. Gesturile i sunt mute iar sufletul rătăcit. Înerc să o citesc, nu pot. Ceva mă oprește. Mă apropii. Mă respinge. Cuvintele ei încep să se lovească de mine precum gheața.Mă doare tot ce spune și în același timp vreau să o ascult.Îmi spune ca nu a mai scris demult,o privesc năucit. Îi reamintesc că tocmai de aceea mă îndrăgostisem de ea. Mă împinge.Îmi spune să nu-i mai vorbesc despre dragoste. Dragostea ei a înghețat acum mult timp și ea și-a pierdut strălucirea. Trupul îi cade inert la pământ și alerg spre ea. Aș fi vrut să fiu acolo, să o prind,de fiecare dată când simțea că nu mai poate fi ea. Am plecat din lașitate.Cum plec și acum. Nu sup