Jurnalul unei flori de mai

Văd umbre care mă inspiră să scriu despre nopțile în care valurile conștiinței au prins aripi și ca niște îngeri loviți, au căzut. Înmărumurită de momentul prezent, ascult, fără să gesticulez, cuvintele care cad surde pe lângă mine. În mod paradoxal, metaforele mă ajută să exprim un amalgam care nu are margini. La fel cum simbolismul din diferitele poezii exprimă haosul minții la care poeții au fost supuși,așa fiecare literă reprezintă abisul propriei mele persoane. Scrijelesc cu sânge când cerneala mi s-a oprit,  un fel de tablou a lui Arghezi, ,,Flori de mucigai”, uitate în treacăt pe noptieră.Nu aș ști să explic în detaliu modul în care demonii din mine valsează de fiecare dată când,cuprinsă, de imaginația mea fără margini, cad muta. Nu se mai numește ,, c r e a ț i e ” demult. Am pierdut firul. Mă opresc. E nevoie să mă trezesc.

Cuget. Departe de a exista între două trăiri - în care m-am aruncat orbește, fără lipsă de regrete și disprețuind momentul actual în care am renegat toate contemplările unei ființe brute împinse spre extremismul vulgar al unei hiene numite de valul conștiinței - trăire. Astfel, înlănțuirea de cuvinte se așterne alene peste vidul nepătruns al unor șoapte, nu de mult, apuse. Te asimilez în detaliu, amețită de Necuvinte și păstrând în tăcere note ale mișcărilor tale cu care te conturez în nopți de nesomn. Un sfat neliniștit sparge tăcerea de mormânt, astfel,din neant pur,răsare Bacovia absorbit fiind de momentul monumental în care nebunia se joacă între noi. Stănescu ne privește absent, modul în care metaforele mele îți conturează buzele, lasă abisul să prindă viață. În cele din urmă, în nopți necugetate spriritul nostru se joacă și dă frâu liber tuturor gesturilor pe care mi le-am înfrânt de teama momentului. Cad ostenită la pământ. Cugetările s-au oprit. Cineva să mă oprească...

Am dresat timpul în așa fel încât să zboare anevoie cand privirea mea o întâlnește pe a ta. Si-ți ascult bătăile inimii cuprinsă de ardoarea momentului în care mă afund de fiecare dată când simțirea cuvântată a propriei tale atingeri mă îmbată sfredelitor. Nu cuvânt când pe buzele tale se opresc stropi de iubire actuali. Ne cuprinde cotidianul și ,,Tango to Evora”, ne ghidează pașii negreșit. Te asemuiesc celor mai intense trăiri ale mele deoarece tu renaști din apus, răsăritul fiind al nostru și strângând razele de soare pentru o singură iubire care îmi aparține. Chitara îmbătată de Tangoul Evorei, mă împinge la anumite trăiri necontrolate pe care le cuget în liniște,absorbind fiecare respirație a ta, care, pentru mine, se dovedește a fi o gură de aer. În robia ta, cad, asemuită unor trăiri nepământești și așa te numesc ,,Luceafărul” meu, eu declarându-mă Domnișoara Christina conturată de Eliade, dar pentru tine.