Jurnalul unei flori de mai

Întodeauna diminețile au reprezentat o sursă nesecată de necunoscut.  Deschid fereastra, o adiere rece îmi învăluie corpul într-o mulțime de senzații.Mă opresc pentru o secundă, cuprinsă de beatitudinea momentului și ascult liniștea. E dulce și mă dezmiardă, promițându-mi o zi minunată. Vântul mi se joacă cu firele de păr și-mi atinge umerii. Îmi savurez ceaiul și privesc. De aici, de sus, oamenii sunt într-o continuă ambuscadă, aleargă, se grăbesc și nu privesc nici măcar pentru o secundă în jur. Se lovesc unii de alții, își aruncă o privire urâtă și merg mai departe. Mă uit la ei și constat că sunt prinși în monotonia zilnică.Au uitat să mai zâmbească și să-și ofere un gând bun, un ,,îmi pare rău” sincer. Zi de zi,suntem într-o alergare continuă și trecem atât de ușor pe lângă lucrurile simple,dar care contează cu adevărat. Ne aruncăm cuvinte grele și mergem înainte doar de dragul faptului de a părea puternici. Puternic,cu adevărat,e acel om care după o noapte de lacrimi,care

Mi-am închis sufletul într-o cutie și îl privesc cum se zbate. Se lovește de pereți și urlă, sparge și sfărâmă tot ce îi iese în cale. Uneori chiar îmi spune că e rezultatul tuturor lacrimilor pe care le-am închis și am refuzat să le dau drumul.Îi zâmbesc zeflemitor și îi spun să se descurce, nu mai suntem demult un întreg. Mi-au aud cuvintele îmbulzindu-se, care mai de care, să se facă auzite.Le încui și pe ele acolo unde l-am ferecat pe el, sufletul meu.  Nu vreau să mai iau parte la acest spectacol, așa că, alerg spre ieșire. Am obosit să mă mai uit în urmă și mă abat de la subiect. De un anumit timp mi-am dat drumul în prăpastia trecutului iar momentan, nu mai am ce aduce în prezent.S-a destrămat tot doar la o singură bătaie din palme. Refuz să vorbesc despre asta, nu știu ce aș putea spune. Îmi urlă sufletul neostoit și vrea să iasă, bate la porți închise și se târăște. ,,Și-a pierdut demnitatea!” - Îmi spun. Mă aude și începe să răcnească din ce în ce mai tare.Într-u

Îmi blochezi cuvintele de fiecare dată când încerc să te citesc. Nu știu să am răbdare, răbdarea mă provoacă să fiu nestăpânită.Totul îmi aruncă pasiunile în foc și amploarea momentului prinde culoare.Dacă mi-ai asculta delirurile, oare cum te-ai simți?Asta e cheia. Tu nu asculți. Tu te grăbești să corectezi timpul.Timpul se înfurie, tu rămâi pe loc. Culorile stau aruncate pe coala sufletului. Dacă te-aș ruga să mă portretizezi? Ai reuși? Cuvintele fug de tine. Imaginile sunt neclare.Graba ta alungă calmitatea timpului din ecuație. Noi suntem o ecuație, dar care noi? Te-am pierdut cu mult timp în urmă, în încercarea mea nebună de a mă stăpâni.Cât de diferiți suntem...Și totuși, îmi încântai coardele sufletului atât de lin.Ce-ai spune de o revedere?Malul lacului e neatins.Urmele tale au rămas întipărite, iar Pământul provoacă. Crezi că dacă aș continua am ajunge la un compromis, împreună? Probabil ne-am stinge.Ne-am stinge ușor, înecați de trecerea timpului. Scriu mult despre t