Jurnalul unei flori de mai

Am căutat mult timp să-mi deslușesc firea, nu puteam înțelegeam sub nicio formă că bipolaritatea face parte din mine.Nu-mi-era teamă de ce ar crede lumea.Mi-era teamă de cum aș fi putut să mă văd eu, mi-era teamă de impactul pe care eu aș fi putut să-l am asupra mea.Am acceptat târziu, că de fapt e o caracteristică principală a zodiei mele. Am înțeles că sunt aer, iar aerul e o forță nestăpânită. Și am mai înțeles că nu am de ce să mă lupt cu asta.E parte din mine, și ar însemna, automat, să mă reneg; sau mai bine spus, să neg ceva ce mă face fericită. Pentru că admit sau nu, îmi place la nebunie firea mea schimbătoare, modul abstract în care pot calcula o situație. Nu pot să mă plafonez la o singură soluție;în sinea mea, negreșit, caut altele. Nu toți s-au obișnuit cu firea mea, mulți o consideră ieșită din comun.  Însă n-am nevoie de toți. Ne definim de fapt, prin persoanele pe care le avem alături.

Fiecare toamnă spune câte o poveste. Și fiecare poveste are câte un personaj principal, dar și secundar. Dacă ar fi să scrii tu povestea asta, cine ai vrea să fii?  E luni și e toamnă. Încă mai miroase vag a vară, însă toamna e mai aproape ca oricând.Câteva frunze timide se plimbă pe străzi în voia vântului.Le privesc. Mi-aduc aminte de vechea eu. Ar fi trebuit să-mi fie dor, nu? Însă nu îmi e. Vreau să ascult vântul.Să mă prind în dansul lui și să mă joc cu frunzele arămii. Miroase a toamnă iar venele îmi sunt pline de ea, de toamna, mea. Mi-ar fi plăcut, dacă aș fi putut alege un anotimp din toate cele patru, mi-ar fi plăcut să fie toamnă mereu. Dar nu se poate.  E luni și e septembrie. E un nou început. Iubesc începuturile.Iubesc să le fac să fie altfel. Vreau să fie altfel.