Jurnalul unei flori de mai

Te-a rugat să pleci cu lacrimi în ochi, ți-a cerut o explicație, ți-a sărutat obrajii și apoi ți-a încalzit palmele. Îmi spunea că vrea să îți ofere un întreg Univers, că tu meriți atât de multe și că sufletul tău e plin de bunătate. Și eu, eu îi spuneam mereu să nu mai creadă că în fiecare om există lucruri bune. Îi spuneam să aibă grijă de sufletul ei pentru că tu ai rănit-o de atâtea ori și nu te vei opri niciodată din a o face. Pentru că ăsta e felul tău de a fi - egoist, indiferent, rece la sentimenele celor care chiar vor să îți ofere. Tu nu ai vrut-o niciodată pentru ceea ce era ea cu adevărat - tu ai vrut-o de fapt, pentru orgoliul tău și pentru că ea putea jongla foarte ușor cu demonii tăi în nopți de nesomn. Ai vrut-o pentru că ți se părea totuși diferită dar uneori preferai să o privești din umbră. Ai fi vrut să fie altfel. Ai fi vrut să îți permită în continuare să te joci și să-și lase sufletul în palmele tale. Iar tu, tu l-ai fi modelat cum ai fi vrut. Pentru că ăsta er

,,Publică și tu asta și scrie acolo că e un fel de scrisoare pentru el, acel ,,el” al meu pierdut de mult în infuzia timpului.”  - Așa mi-a spus. I-am luat scrisoarea din mână și am început să citesc. ,, Am parcurs drumul ăla spre casă de atâtea ori și tot de atâtea ori am fost neatentă, pierzându-mă în mulțime cu gândul la tine.Pentru că dacă aș afirma că înainte îmi dominai existența, cu siguranță nu ar fi o aberație sau o minciună.Vezi tu, tu-mi erai remediul cel mai dulce,fantasma preferată și cafeaua de dimineață. Ușor caldă, aproape neîndulcită și cu oleacă de lapte.Cum aș putea acum să mă uit în ochii lor și să le spun că da, te-am lăsat departe? Mi-am repetat atât de mult cuvintele în scrierile trecute, încât simt că mă seacă de data asta. Aș fi vrut doar să te întorci și să-mi spui că pentru tine am rămas aceeași, să-mi spui că timpul n-a stat între noi, să-mi spui că distanța s-a suprimat și că sentimentele sunt în floare. ,,În care floare?”- M-ai fi întrebat acum ceva

Poate că ne apropiaserăm prea mult și aveam nevoie să ne îndepărtăm.Sau poate că niciunul dintre noi nu era pregătit să facă față unui viitor posibil în doi.Poate că nu trebuia să se termine aici, poate că nu trebuia să accept punctul sau poate că trebuia să-ți mai dau o șansă. Nu spun că nu mă mai gândesc la tine; o fac. Nu ca înainte, nu cu aceași intensitate și nici cu aceași dorință. Mă gândesc la tine ca la un simplu trecător, o persoană-pasager a vieții mele, ceva ce trebuia să se termine cu mult timp în urmă și abia de curând și-a găsit sfârșitul.Am înțeles târziu că nu e o soluție să tragi de o dorință moartă la nesfârșit în speranța că ceva se va schimba sau cel puțin, va fi ca altădată. Noi - am fost extrema celuilalt.Ne-am aflat mereu în contradicție și niciodată nu am vrut să ne privim cu adevărat pentru a ne recunoaște adevărul. Când, ultima dată, am vrut să vin, mi-ai dat lovitura de grație.Și eu ce am făcut?Am preferat să tac și să te las în pace. Pentru că îmi iro

Pentru fiecare moment în care mă îndepărtezi,există un moment în care mă vrei înapoi.Sau mă întorci.Și atunci mă găsesc obligată să te accept, pentru că persiști negreșit în suflet.Și ne luptăm unul cu altul și ducem lupte mute.Tu uneori dispari.Eu rămân goală și nu știu ce ar trebui să fac în continuare. Astfel, încep să mă obișnuiesc cu absența ta.Nu te mai caut și rana provocată de dor e aproape cauterizată. Și apoi, apari din nou. Și o luăm de la capăt. Doar că ceea ce omiți tu mereu, sau poate că nu vrei să accepți, e faptul că de fiecare dată pierzi câte un gram din mine. Și te-am iubit. Doamne, ce te-am mai iubit. Aș fi fost în stare să mut munții și luna să o înec în mare. Aș fi luptat pentru tine și te-aș fi așteptat, ți-aș fi curățat rănile și ți-aș fi fost chiar și pansament, numai ca la sfârșit să-ți obțin zâmbetul.Și nu ai înțeles că eu nu de cuvinte am nevoie, ci de tine. Și uite așa a ajuns să se stingă tot, să mocnească flacără până când a mai rămas doar o fâșie