Dedicat tie

 Nu isi mai aducea aminte cata vreme a stat intinsa pe podeaua rece din marmura, simtindu-si corpul anesteziat si trecand pe langa ea toate sunetele. Auzea, in graba, parca sfaramandu-se de podea picaturile de ploaie ce se grabeau sa curga din cer, parca prea aievea si totusi neincetat. Isi simtea tot corpul amortit si trairile incetau sa apara, pe masura ce pasi repezi se auzeau din departare. Era ca si cum toata fiinta ei era prinsa intr-un joc murdar ar vechilor trairi si nimic nu avea sens. Auzea vocile din jurul ei si totusi nu putea concepe nimic.Buzele i se uscasera de la cuvintele ce pareau ca se rostogolsesc ca un vartej si se inghesuie sa apara. Pierduse.

Realiza ca pentru prima oara pierduse si nu se mai putea ridica.De data asta era diferit pentru ca desi percepea tot ce se intampla in jurul ei, gesturile si miscarile ii erau moarte.Ii vedea pe toti, ii simtea, ii auzea, dar nu ii putea atinge. Nestramutata de amintiri paria neincetat pe vechile trairi. Considera ca un singur gest ar fi fost de ajuns sa atraga atentia cuiva din incapere, in asa fel incat, daca ar fi putut sa isi faca gandurile auzite, lucrurile ar fi devenit totodata mai usoare. Dar nu. Se complicase tot. Corpul nu o mai asculta si valmasagul de trairi amestecat cu cuvintele nerostite in treacat, pareau ca i-au pus capac. Venea din urma un bagaj de amintiri patat de vechi trairi si totusi noi. Nu isi putea simti corpul.Repeta la nesfarsit asta.Era ca si cum o alta persoana ii gestiona trupul. 

Stia ca de data asta totul era un blocaj real. Picaturile ii atingeau trupul, i se prelingeau aievea, ochii ii lacrimau neincetat si buzele parca voiau sa se miste, sa rosteasca tot ceea ce a tinut in ea vreme de mult timp, timp in care aproape a avut senzatia ca totul ramasese uitat. Dar nu.

De data asta, se gandisera sa reapara. Toate.Treptat. Muscand din ea cu sete si luandu-i si ultimul gram de speranta.Stia ca de data asta nu mai era la fel ca in datile trecute.Totul luase amploare si totul era atat de nou pe baza trairilor invechite si ingropate. Pentru ca despre asta e vorba. Nu ingropi lucrurile pe care le simti. Inveti sa treci prin ele, sa simti durerea la intensitate maxima, sa o lasi sa te sfarame, sa te doboare, sa dea cu tine de pamant si apoi sa iti dai timp sa te vindeci. Ea nu cunoscuse ce inseamna timpul si vindecarea, crezuse ca daca le ingropa undeva, in departare, o sa mearga ca si in alte dati si maine cand va fi o noua zi, totul va fi luat de la capat. Dar uite ca, in treacat, a omis faptul ca intodeauna se intorcea in copilarie, la zilele in care mama ii prindea parul in doua codite in varful capului si o imbraca in rochita ei bleu-marin cu volanase, bluzita alba si dresuri de dantela, iar ea neincetat se invartea pe platoul din fata primariei, fericita. De data asta, intorcandu-se la aceeasi fetita, lucrurile erau cu totul si cu totul altele.

O priveam cum sta tacuta intr-un colt si plange. Plange pentru tot. Pentru copilarie, pentru boacanele prea putine si maturizarea prea devreme, pentru fiecare julitura si fiecare ,,mami, mai pupa o data, ca sa  treaca mai repede''. Mami nu mai pupa acum si nu trece mai repede... 

Fara continuitate.

Urla la mine, parca adunandu-si toata puterea din ambii plamani, fetita cu ochi de migdala, sa o mai iert macar o data  si sa ii promit ca maine cand se va trezi, totul va fi la fel ca inainte. Dar cum puteam sa o mint in continuare? Se transformase, preferase sa se intoarca acolo unde stia ca totul a ramas la fel. La fel ca inainte, ca atunci cand in castelul de clestar era cald si bine si isi spunea ca sensibilitatea ei o va purta mereu cu mandrie si gingasie pentru ca nu va permite nimanui niciodata sa ii ia asta, pentru ca in fond si pana la urma urmei, asta considera ca e lucrul ei cel mai de pret -sensibilitatea si cuvintele-. Se speria de oameni si intodeauna alerga spre casa atunci cand simtea pericolul, se dezichilibra si ei o ridicau neincetat, copil fiind, sarutandu-i fiecare rana si promitandu-i ca o vor aparea mereu. Palatul de clestar e gol acum, picaturi mari de ploaie se sparg, parca afoane de fiecare vitraliu care candva stralucea de la razele soarelui care se inghesuiau sa strapunga fiecare fereastra. O sa ma salvezi si de data asta? Repeta neincetat, parca pentru sine, cuvintele astea care o urmareau mereu. 

Ma sperie, ma sperie oamenii si ma ataca facand sa para ca sensibilitatea mea nu e altceva decat o arma pe care o pot folosi impotriva mea ori de cate ori vor sa ma loveasca. Pasesc incet prin palatul de clestar, trec de la persoana I la persoana a III-a si vorbesc despre ea ca si cum alter-ego-urile nu fac altceva decat sa imi ia locul si sa metamorfozeze tot ceea ce am creat pana acum.In fond, ce am creat? Maine o sa ma trezesc si nimic, niciodata nu o sa mai fie la fel. Nici macar fetita care alerga pe platou, in fata primariei, intr-o zi de vineri. Nici femeia imbracata in palton, lung, negru, roscata si plina de viata care zambea mereu si care o invatase sa lupte pana in ultima clipa.

Dar cand e ultima clipa? Cum decizi ca totul ia sfarsit si ca e vremea sa pui punct? Cum iti infranezi sensibilitatea si cum te trezesti maine si decizi ca e timpul sa o iei de la capat din nou? Cum ramane cu palatul de clestar si cu monstrii de sub pat? Dar cu unicornii si briosele cu migdale din fiecare iarna?Vor mai fi la fel? Dar parfumul tau care a ramas in fiecare coltisor din casa? Dar cu zambetul, ochii si privirea?Dar cu oamenii care vin, pleaca si rad de sensibilitatea mea si ma considera vulnerabila? Dar unde a ramas fetita cu cele doua codite prinse aievea in varful capului?Dar cu ochii de migdala care s-au transformat in ochi de smarald din cauza lacrimilor care se rostogolesc pe obraji? O sa mai straluceasca vreodata?

Nu o sa iti cer sa imi aduci in apoi nimic pentru ca stiu ca nu e cu putina si stiu ca asta nu ar insemna nimic mai mult decat egoism din partea mea, dar o sa iti cer sa mai apari macar o data si sa imi sufli pe gene, sa treaca tot...