joi, 20 aprilie 2017

Metamorfozarea

E ziua în care detaliile se despică în mai multe forme și simțirile mi se amplifică în mod lugubru.
Și e o liniște de mormânt în capul meu și pentu o secundă mă evapor și mă dizolv o dată cu trecerea timpului. Și stările astea îmi vin în valuri și apoi mă găsesc istovită de orice trăire, la capătul drumului, zăcând și neștiind să explic momentul 0 în care s-a întâmplat să mă aflu în perfectă ambianța cu dizolvarea sinistră a Universului. Calc pe pământ și simt un milion de pietricele care îmi zdruncină ființa și îmi dau seama că stabilitatea nu a fost niciodată punctul meu forte.Să mă aflu aici, e ca și cum ai ține o pasăre închisă în colivie.Și libertatea a fost mereu dorința mea profundă. Să mă declar liberă de tot, de ei, de fapte, de locuri, de oameni, de trăiri, să transcend dincolo de tot ceea ce este uman și să mă despic sau să mă topesc precum o lumânare trecută prin... atâtea.Și aici a luat sfârșit totul pentru că niciodată nu pot să exprim ceea ce simt cu adevărat sau prin ceea ce mă fac stările astea să trec. Și mi se formează un nod care îmi blochează fiecare simțire sau trăire și acum țip. Țip  fără să mă audă cineva și toată lumea mă crede oarbă de neștiință. Mă găsesc alergând pe un câmp unde totul e verde și mă pierd în multitudinea momentului.Gresia din baie pocnește sub atingerea infinitului și mi-aș fi dorit măcar pentru o secundă să îngheț totul. Stau întinsă pe spate și îi aud cum mă strigă, îmi spun: ”De data asta nu o să răspund!”, de data asta voi cădea mută în fața dorințelor lor și mă voi metamorfoza în ceea ce simt să fiu de când mi-am dorit prima dată să ies din cușcă.Privesc liliacul ofilit de pe masă și mă face să tremur la gândul că, într-o zi, istovită de dorința eliberării, mă voi transforma într-un porumbel alb, tăcut, nemișcat, nedorit. Și pacea din mine se va stinge o dată cu sfârșitul primăverii pentru că urăsc toate celelalte anotimpuri și am darul de a idealiza grotescul până la sânge. Și am impresia că scriu și scrisul mi se metamorfozează în clape și eu sunt pianul. Și mă atinge orice trăire și nu mai cuget, dar în cele din urmă,nu mă pot opri. Astfel, în capul meu virgulele dansează și oamenii privesc. Se preling razele de soare pe geamul meu și eu nu mai am un borcan în care să le pun. Țip că mă topesc și nimeni nu mă aude.
 Țip spre propria ființă cu gândul că-mi voi fi propria salvare și propria ființă se închide în fața mea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu