marți, 21 februarie 2017

Zmeul



Aud picurând în partea dreaptă stropi de cafea ce îmi zdruncină conștiința.Încerc din răsputeri să asimilez totul și să creez o simetrie între ceea ce sunt, ceea ce gândesc și ceea ce vreau să exprim.Dar uneori se creează, mai degrabă, un paradox superficial și ajung să înșir cuvintele precum o pecetă măsluită de timp. Mă repet de atâtea ori, pentru că, în ceea ce mă privește, nu am o continuitate. E ca și cum asta a devenit fraza zilei.
Și totuși.
Si totuși scriu de parcă îmi oferă puteri de a mă transpune și a ajunge în timp. În timp, unde vreau, unde simt, unde coiincid cu trăirile. Nu am oprire pentru că mi-am dăruit ultimul dram de speranță Zmeului. Zmeul meu, care zbura de fiecare dată când eram mică.Galben și conturând o asimetrie perfectă. Oamenii mi-au zis că sunt nebună, că trecutul își are locul undeva, prezentul altundeva și viitorul, viitorul - pe undeva, pe aici.Mi-au spus că duc în mine o încărcătură de sentimente și emoții, pe care ,poate, ar trebui să le las deoparte. Ce ar însemna, cu adevărat, asta? Să mă pun într-un colț, de rușine, și să accept. Și astfel, nu ne-am rezuma, noi, oare, la viitor?La clipa în care, nestăvilite de atâta așteptarea, energiile spiritului nostru ar valsa negreșit?Cum aș putea să îmi conturez eșența, aderând,nevoit, la apartenență? De ce m-aș limita la a-mi numi timpul, când tot ceea ce fac e să creez o înlănțuire de sentimente aflate în contradictoriu? Nu aș putea să mă opresc undeva, pentru că înaintez cu viteza luminii spre ceea ce se numește evoluția propriei conștiințe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu