Călimara lui Arghezi

Am doborât călimara și întreaga cerneală s-a împrăștiat pe podea. Apoi, de teamă că tu ai putea sa reînvii, m-am aplecat și în grabă am mâzgălit pereții cu atenție.Încercasem să creez un labirint al proprilor trăiri,ceva căruia tu nu îi puteai aparține. Nu voiam să fii nicăieri - nici în amintiri, nici în cuvinte, nici în foile ce îți aveau numele mâzgălit. Astfel, mult timp am iubit marea, apusuri, iubeam chiar și pescărușii și zâmbetul străinilor. Și totuși, le-am dat deoparte. Miroseau puternic a tine. Totul te striga și totuși negam totul. Păream ca o micuță proaspăt îndrăgostită, o naivă cazută pradă proprilor trăiri. Privesc, imagini mi se derulează aleatoriu și zâmbesc. Mi-ai fost un venin afurisit de dulce și mi-ai sorbit cernelea, timpuriu, până la ultima picătura - până când aveam să nu mai pot scrie. Și m-am reîntors. La fel ca și Arghezi, am scris cu sânge, am scrijelit și iată-mă. Ți-aș cere să mă privești, dar privirile au devenit atât de puerile încât mă pierd în detalii. Ce departe îmi par vremurile în care scriam despre mirosul pielii tale și trăiri arzătoare. Ce departe ești tu și trecutul!
Ce real e totul acum.