miercuri, 9 martie 2016

Centru al Micului meu Univers


Mi-e dor să mă trezesc dimineața și să pășesc, în picioarele goale, pe gresie și să o aud pe mama cum mă ceartă spunându-mi că o să răcesc.Mi-e dor să privesc pe fereastră și să îl văd pe tata venind.Mi-e dor de căldura casei noastre, de zâmbetele și râsetele calde din bucătărie, de zilele în care tata venea cu dulciuri și ne strângeam toți pe terasă,chicotind.Mi-e dor să îl aud cum o strigă pe mama.Mi-e dor de micul-dejun preparat de el care,fără doar și poate, era cel mai gustos pentru că tata mereu avea un fel al lui de a pregati lucrurile.Știa să facă din puțin – totul. Tatăl meu – un fel de Centru al Micului meu Univers. Îmi amintesc zilele în care le găteam fursecuri cu migdale și aroma străpungea pereții întregii case așa de frumos încât toți veneau după miros. Sau brioșele mele și ale tatălui meu – gustul copilăriei.Când le preparam împreună, erau cele mai gustoase.Când făceam lucrurile cu el, exaltam de putere și totul strălucea.Mi-e dor să ne uităm împreună la filme și să mă ia în brațe.Mi-e dor să nu mai fiu privată de iubirea lui.Mi-e dor de el, de casa noastră, de mama, de sora mea, de familia mea. Mi-e dor să îmi reconstitui familia și să o pun cap la cap. Mi-e dor de ceaiul mamei de tei și de liniștea de pe chipul ei când tata îi era aproape. Mi-e dor să o văd cum zâmbește când el îi spune ceva. Mi-e dor de mirosul părinților mei în casa noastră, casă care acum se luptă să nu-mi mai pară străină. Stau, legată la mâini, împietrită și privesc totul. Unde îmi este copilăria? Unde îmi sunt părinții?Unde îmi este liniștea? Liniștea aceea de chihlimbar din casa noastră cu parfum de migdale... Unde sunt brațele tatei și zilele cu soare? Foșnetul câinelui și bătaia în poartă. Unde sunt zilele în care casa noastră zburda de fericire și sora mea zâmbea sincer? Unde sunt eu, în acest amalgam? Unde sunt zilele cu soare,unde...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu