Din conversațiile cu un El - totul la trecut

Am iubit-o. Am iubit-o ani la rând, ca un muribund fără să știu de ce - cum sau pentru ce mai exact. Ani la rând plini de întrebări egoiste, calme, răzvrătite, surde, apuse. Am căutat-o în fiecare fată care se transformase, de formă, în femeie; sau, mai bine zis, se voia femeie. Am simțit arome de parfumuri... sute de arome de parfumuri - și totusi; niciuna nu aducea cu ea. Am privit fete trecând pe stradă în speranța că poate, cândva, vei apărea tu. Ți-am căutat privirea și maroul ochilor în fiecare străină. Am strigat înnebunit după prezența ta de fiecare dată în care atingeam o noua ”ea”. Am vrut să gust din nou calmitatea ta, am dat greș. Mi-am dorit ca macăr pentru o singură dată, vocea ta să mă mai poată liniști, iar eu, să-mi odihnesc capul pe abdomenul tău iar tu să te joci cu degetele prin părul meu. Nu ți-am spus niciodată cât de mult iubeam asta! Dar te îndepărtam. Te îndepărtam pentru că orice apropiere de tine, mă distrugea iar pe tine te rănea. Aveam demoni interiori, adunați în timp, care la un moment dat s-au alitat împotriva mea și nu am mai putut să le fac față. Până într-o zi. Ai apărut tu și te-ai luptat cu fiecare în parte. La sfârșit, mi-amintesc, ai fost atât de istovită, încât mi-ai căutat brațele cu o sete de nedescris. De atunci, nu am mai întâlnit ochi care să mă privească cu atâta căldura și să strălucească de fiecare dată când îi priveam.

Mi-amintesc... I-am spus o dată că aș putea scrie o carte despre noi doi. Ce gingaș și frumos a zâmbit atunci! Fata asta avea o candoare a ființei de nedescris! Candoare pe care nu am mai întâlnit-o în nimeni altcineva. 

În fiecare seara îmi curăța rănile, mi le pansa și apoi îmi ungea sufletul cu iubire. Mă asculta când îi vorbeam, îmbătată parcă de fiecare silabă ce o pronunțam. Uneori, o cuprindea neliniștea și îmi spunea că nu vrea să mă piardă vreodată. Și așa...Așa eram nevoit să o mint că nu se va înâmpla asta niciodată. Și dacă stau mai bine să mă gândesc acum... Nu am mințit-o. Pentru că ea nu m-a pierdut. Eu am pierdut-o pe ea. Și nu am s-o mai regăsesc în nimeni altcineva.

Uneori... îmi vorbea despre viitor atât de frumos. Îmi spunea despre o fetiță, al cărui nume avea să înceapă cu „M” și despre un băiețel care, spunea ea, voia să îmi poarte numele. Nu am înțeles niciodată de ce m-a putut iubi atât de mult, de ce vedea lucruri și sentimente bune în mine, când tot ceea ce făceam era să o rănesc. Mă uram pentru că o iubeam atât de mult și pentru că știam - niciodată nu voi fi capabil să îi arăt asta. Îmi spunea că sunt „persoana ei” și o simțeam cum tremura de fiecare dată când îmi auzea vocea sau mă prindea de mână.

Aș fi putut să îmi petrec cu ea ore în șir, în liniște, doar ascultându-i respirația și mișcările. 

Închei. Închei pentru că o simt aici, cu mine. E peste tot. Sunt extenuat .

Tocmai de aceea am iubit-o atât de mult pe această fată - pentru candoarea sufletului ei, pentru nevinovăția și puritatea care o învăluiau; mereu sinceră, mereu a mea.