Diana Adnanei


În mintea mea ei mă strigă „Diana”. Am găsit a-mi fi mai simplu; un simplu concept, un simplu fapt, un simplu timp.
Iar ei îmi spun: ,,Diana, ești tu?” Iar eu, plină de prezent, le răspund: „Diana.” 
 - „ Diana, ai să vii?”
Și apoi râd.
Ei nu știu că Diana e cu mine, e în mine - e total aici și acum - mereu. 
Diana e un pseudonim - o ascundere de trecut, de vrăjmași, de vechi. Și atunci, ei, în cor,îmi spun:
- „ Te vrem cu adevărata identitate!”
- „Identitate?” Le răspund.
Dau din cap declarându-se a fi mișcați de decizia mea. Diana are un păr scurt - până la umeri - coapse pline, zâmbet cald, mâini care mângâie și vise nespulberate. Diana e o artistă; pictează, dansează plină de entuziasm pe străzi, citește, își picură scorțișoară în cafea și mai presus de toate - zâmbește. Sincer, neconstrâns, fără de legi, clar și concis.
Diana e un vis de toamnă, Diana e aici. 
Și apoi, Diana, s-a pierdut în identități.

„ Ți-ai greșit vocația, Diana! Tu trebuia să îi ajuți scriind, pictând, privind.” Diana este a prezentului și umbră de trecut. Diana e ploaie de toamnă și Diana e copil. Diana e fericită.
Dianei nu îi pasă ce va urma.
Diana scrie.
Diana era aici.
Diana nu știe cum e să îți dorești și să nu ai. Pentru că Diana mereu a obținut.

-„E toamnă, să încheiem totul,Diana!”
-„Trezește-te,Diana!”
- „Sunt și Adnana.” - Îmi spune Diana.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tu mi-erai omul legat de a mea fire

Între două priviri și o atingere

Me, myself and I in the night