duminică, 23 august 2015

Să fie când ar fi trebuit să nu





Așa tună gândurile. Se prind în ambuscade și-mi lovesc pereții inimii.
Se înfundă plămânii de un superlativ nedeterminat.
Și aud, aud sfiala trăirilor.
Se lovește, mort, al meu sunet de podea.
A căzut și dragostea.
Și așa, bucăți de infim fierb la marginea nerăbdării.
De o parte a neștiinței zace clocotind dorul.
Îl sting cu venin.
Arde zbuciumul.
Tărăgănat, parcă te aud.
Atât de moarte să fie toate.
De trăiri mă rup.
Drumul ți-l ofer.
Continuitate nu cunosc.
Precum un fir de nisip, mă pierd.
Și zace chitara.
Și spumegă nebunia.
E un fel de sfârșit.
Nu aici ar fi trebuit să mă opresc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu