Nu pot să îţi spun decât...

Că te simt. 

Și că am obosit. 

Am obosit să dau timp timpului, să aștept, să promit. 

Să sper.

Să nu-ți aud cuvintele.

Am obosit. 

Te simt departe.

Nici eu nu sunt aproape.

Nu mă lași.

Ești laș.

Ai făcut abuz de ceea ce simt.

Totul e un vălmășag.

Și totul scapă de sub control.

E o nebunie eternă.

Și-mi scapă metaforele.

Și aud furtuni.

Și am prins demoni.

Și mi-am devorat sufletul.

Și nopțile te caut.

Nu le dorm.

Ce ar fi să-mi spui despre somn?

Cunosc insomnia.

Ce baladă, baladă a sufletului.

Ce-mi urlă eul.

Ce străin îmi ești.

De ce simt să te las?

De ce mă îndepărtezi pe mine?

Tocmai eu?

Atâtea întrebări.

Am obosit.

I se spune destin.

Sunt 6.

6 ani.

2190 de zile.

52560 de ore.

3153600 de secunde.

Cer o retrospectivă.

Mă doare.

Și apoi liniștea se așterne.

Și totul e surd.

Nu te mai simt.

Nu te mai văd.

Nu te mai am.

Nu mă mai ai.

Erai sigur că... 

Și am spus: Veșnicie.

Și n-ai știut ce înseamnă.

Cine sunt? Să spun? Nu știu.

L-am avut pe unul.

L-am iubit mult.

Atât de mult...

Că a dispărut.