luni, 6 iulie 2015

Nu pot să îţi spun decât...



Că te simt. 
Și că am obosit. 
Am obosit să dau timp timpului, să aștept, să promit. 
Să sper.
Să nu-ți aud cuvintele.
Am obosit. 
Te simt departe.
Nici eu nu sunt aproape.
Nu mă lași.
Ești laș.
Ai făcut abuz de ceea ce simt.
Totul e un vălmășag.
Și totul scapă de sub control.
E o nebunie eternă.
Și-mi scapă metaforele.
Și aud furtuni.
Și am prins demoni.
Și mi-am devorat sufletul.
Și nopțile te caut.
Nu le dorm.
Ce ar fi să-mi spui despre somn?
Cunosc insomnia.
Ce baladă, baladă a sufletului.
Ce-mi urlă eul.
Ce străin îmi ești.
De ce simt să te las?
De ce mă îndepărtezi pe mine?
Tocmai eu?
Atâtea întrebări.
Am obosit.
I se spune destin.
Sunt 6.
6 ani.
2190 de zile.
52560 de ore.
3153600 de secunde.
Cer o retrospectivă.
Mă doare.
Și apoi liniștea se așterne.
Și totul e surd.
Nu te mai simt.
Nu te mai văd.
Nu te mai am.
Nu mă mai ai.
Erai sigur că... 
Și am spus: Veșnicie.
Și n-ai știut ce înseamnă.
Cine sunt? Să spun? Nu știu.
L-am avut pe unul.
L-am iubit mult.
Atât de mult...
Că a dispărut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu