miercuri, 1 iulie 2015

L'amour d'une femme



Își privea firele de păr răvășite pe pernă. Culoarea arămie se juca ostentativ răvășind așternutul auriu. Fiecare paloare a aerului rece îi ascuțea simțurile. Ploaia îi vorbea.
Sunetul acela al anotimpului cald, jucându-se cu amintirile ei, îi trezea o febrilitate care se regăsea în interiorul simțurilor ei.
,,Nu sunt răspunsul. Nu pentru tine - probabil pentru nimeni.”  - Își spuse ca pentru sine, articulând cu atenție ultimele două cuvinte. Apoi, continuă:
,, Ascultă! Dacă tu ai impresia că te poți folosi de anii în care ți-am declarat iubire și te-am așteptat, te înșeli! Ascultă ce îți spun! Nu am de gând să-mi trăiesc următorii ani așteptându-te! Lipsa ta mi-a insensibilizat simțurile și gândirea cugetă! Nu mă face să te ating, să te împing spre ușă! Și la naiba, dă-te la o parte! Cineva e pe cale să vină!” 

Gândurile ei.

Trase o gură mare de aer. Și își spuse:

,, Dumnezeule, câte trăiri am fost nevoită să înmagazinez în mine de dragul tău! Câte repulsii mi-am înfrânt, hrănindu-mă cu speranța celei de-a doua zi în care aveam să te găsesc bătându-mi la ușa sufletului. De curând, am schimbat lacătul și yala.Strigi, bați și condamni degeaba. Mă fac că nu te aud. Îmi tulburi ploaia. Taci, pentru numele lui Dumnezeu!”

E peremptoriu faptul că ceea ce se afla în interiorul ei luase amploare și nu își mai putea stăpâni gândurile.

,,Ai fost ereticul iubirii ce ți-am oferit-o! Aș fi putut să îți ofer Universuri întregi și tot nu ar fi fost îndeajuns. Mimetismul ce te alcătuia distrugea orice urmă de iubire pe care mi-ai fi putut purta-o. Erai alcătuit din ființe multiple ce se transformau la fiecare cuvânt sau atingere a mea. Erai un surplus de energie incotrolabilă. Nu știai nici măcar tu cine ești, dar îmi pretindeai mie să aflu. Astfel, am purtat un litigiu. Litigiul propriei iubiri. Am tergiversat la infinit momentul decristalizării sufletești. Am considerat legătura noastră ancestrală. Am înșelat proprii mei îngeri în speranța că tu te vei întoarce.
Mă privesc în reflexia unui ciob de oglindă și zâmbesc.
Zâmbesc pentru ce?
Pentru că te-am dat dispărut și pentru că... Pentru că nu vreau să te mai aflu. Pentru că le-am spus că dacă te găsesc, pot să te păstreze. 
Eu mi-am ales alt drum acum.
Agonizez pe fel și fel de străzi în căutarea sufletului meu. Suflet pe care l-ai abandonat în încercarea ta disperată de a mă ,,proteja” - așa îți plăcea să numești măcelul prorpiei mele ființe. 
Am protestat. 
Am înfipt cuțite și am blamat nopți. Am dat startul zilelor și am amintit din cu totul alte perioade.
Am scrijelit și am ars și nimic nu a luat amploare. 
Iar tu, tu... mult timp mi-ai ascultat tăcerea fără ca măcar să mă înțelegi. 
Egoism te numesc.
Departe te declar.
Aproape te proclam.
Iubire te condamn.
Dor te aclam.” 

 Și așa s-a mai dus o zi... Și o ploaie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu