duminică, 10 mai 2015

,,Dispar mereu, nu am promis că rămân.”



În seara asta am să te dezbrac de orice prejudecată, de orice aparență, îți voi da masca joi și îți voi proiecta oglinda în dreptul privirii, în așa fel încât atunci când mă asculți să te poți privi.
Uită-te la tine cu atenție.Încă puțin și se vor împlini 18 primăveri.
Scriu despre tine apelând la absurditate și găsind legile nefolositoare.Te-am privit de atâtea ori cu atenție, te-au descompus în nenumărate rânduri. Au făcut în așa fel încât să ai existența zdrobită. A fost o plăcere nebunească să te privesc cum te refaci, cum te construiești bucățică cu bucățică doar din pura dorință de a îți demonstra ție că poți.Te-ai dovedit a fi o nenorocită inconfundabilă în momentul în care prejudecățile,trăirile,respectul,sufletul, ți-au fost ponegrite.Ai iubit cu ardoare un singur suflet, suflet care s-a dovedit a fi la fel de neghiob ca tine. În momentul de față, mă privești cu dispreț. Crezi, în sinea ta, că tocmai i-am adus o jignire persoanei pe care o privești în oglindă. M-aș considera demn de dispreț dacă aș face cu adevărat asta.Afirm, însă exactitatea cuvintelor mele lovește precum un cuțit.Și totul trece prin tine. Pentru că niciodată nu ai fost atât de incapabilă să simți ca și acum. Dacă îmi permiți, aș vrea în continuare să țin o pledoarie legându-mă de faptele care te-au făcut să devii ceea ce ești în prezent.
Astfel, îmi aduc aminte de tine ca de un vis, un vis întrerupt. Pentru că asta ești tu acum. Erai precum un crin, deși știu că nu îți place să folosesc acest termen. Emanai căldură prin fiecare por, te jucai cu razele de soare, apelai la inocență, construiai arome de viitor, încurajai străinii și erai o speranță pură. Te simt atât de departe de tine, de mine, de tot ceea ce pot numi astăzi prezent. Îți citesc nepăsarea în ochi și o privesc cum se joacă pe buzele tale roșiatice. Iubeai oamenii, încrederea, ajutorul pe care îl ofereai celorlați. Vorbeai despre viitor cu privirea strălucindu-ți. Contemplai ale mele speranțe într-un tot al nebuniei neavute de nimeni altcineva decât de tine.Te asemuiam păsărilor cerului, florilor, aerului dulce, paloarei primăverii, culorilor celor mai frumoase. Te asociam cu primăvara și căldura. Când apăreai, știam că nu e nevoie să-mi făgăduiești că rămâi pentru că era un fapt real, ceva ce știam că trebuie să se întâmple.
Te simt distanțată de tot. Te văd cum pășești cu viteza luminii spre cu totul altceva. Începi să devii o femeie, purtând în tine amintirile de un car de timp apuse, arzând promisiunile trecutului și îndepărtându-te de oameni. Acei oameni. Mai bine aș spune acel om. Acel om care ți-a injectat în vene indiferența. Care te-a făcut să devii glacială. A secat cel mai frumos ocean de vise din tine. Un singur fapt mă bucură. Indiferența pe care o nutrești față de noi, lovește în el. Lovește în el așa cum trebuia să lovească de mult timp.Dispari din viețile lor pe neașteptate, le convoci sentimentele și apoi dai cu ei de pământ. Dispari pentru că știi că te-ar durea prea mult să rămâi, pentru că știi că te-ai uita la ei și l-ai găsi pe el. Și de asemenea, dispari pentru că știi că în momentul în care te vei apropia de el, te vei plictisi. Pentru că știi că niciodată nu o să poți să-i mai oferi lui. Pentru că el te-a transformat în hiena care ești azi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu