Liniște, două brațe și a cuiva

,,O cunosc. De aproape optsprezece ani locuiește în mine.Obișnuim să ne trezim în fiecare zi la aceeași oră.Uneori bea cafea, rareori preferă ceaiul sau chiar cappuccino cu frișcă.Ascultăm împreună liniștea dimineții iar ei îi place nespus de mult să privească de sus,de la balcon, oamenii care trec.Spune că așa îi simte mai mici și că dacă închide ochii poate atinge chiar și răsăritul. Îmi amintesc de ea încă din zilele în care era fragilă. Îmi aduc aminte câte lacrimi fusese nevoită să îndure, prin câte schimbări a trecut și de cât timp a fost nevoie să ajungă să clădească omul care este astăzi.
Tu ai zice că o cunoști. Ai zice că în ochii ei e găzduit un întreg Univers, că florile îi aparțin și stelele dăruite de el îi oferă zâmbete. Ai zice că el era sursa tuturor neajunsurilor și suferințelor ei. Și ai zice bine. Doar că mai există un singur adevăr. Nu o cunoști. Adăpostește în ea un întreg ghețar și multă culoare neagră. Cândva, iubeam să îi vorbesc. Oferea iubire cu fiecare cuvânt.Astăzi, lucrurile s-au schimbat. A avut grijă să-i dăruiască lui tot ceea ce era bun în ea, ea rămânând iremediabil de goală.Nu o mai recunosc. Tace și mă privește îndelung în oglindă. Își conturează buzele atent, folosindu-se de rujul roșu și susține că tot ceea ce face este absolut numai despre ea.Am rugat-o să-mi vorbească despre el. M-am gândit că atingând acest punct, o voi sensibiliza și toată durerea va avea să se topească. Și apoi, întreg momentul s-a transformat într-un dezastru. Și am înțeles cauza.
El era cauza.Comportamentul ei - pretextul. O adusese la limită. Îi consumase sentimentele,răbarea,dragostea și puritatea. O priveam acum, atentă, cum de fapt, îmbătrânise. Era cu totul o altă persoană. O făcuse să își piardă încrederea în oameni și chiar și în cuvintele lui. Asculta tot dar nu lua în considerare nimic. Îi zâmbea de fiecare dată când îl auzea, pentru că în străfundurile sufletului, încă îl iubea. Îl iubea tulburată. Tulburată de trecut și de contradicția prezentului.Și totuși el îi luase încrederea.
Ar fi vrut să îi spună că știe. Știe ce simte, știe că el încă trăiește în trecut. Dar era prea obosită și începuse să se iubească pe sine prea mult, pentru a mai oferi jumătate din ea ca și înainte.
Avea nevoie doar de liniște și două brațe puternice în jurul taliei sale. Un sărut pe frunte și un ,,Te iubesc” spus din inimă. Avea nevoie să fie a cuiva. Nu doar a singurătații.”