Un fel de scrisoare pentru el



,,Publică și tu asta și scrie acolo că e un fel de scrisoare pentru el, acel ,,el” al meu pierdut de mult în infuzia timpului.”  - Așa mi-a spus. I-am luat scrisoarea din mână și am început să citesc.

,,Am parcurs drumul ăla spre casă de atâtea ori și tot de atâtea ori am fost neatentă, pierzându-mă în mulțime cu gândul la tine.Pentru că dacă aș afirma că înainte îmi dominai existența, cu siguranță nu ar fi o aberație sau o minciună.Vezi tu, tu-mi erai remediul cel mai dulce,fantasma preferată și cafeaua de dimineață. Ușor caldă, aproape neîndulcită și cu oleacă de lapte.Cum aș putea acum să mă uit în ochii lor și să le spun că da, te-am lăsat departe? Mi-am repetat atât de mult cuvintele în scrierile trecute, încât simt că mă seacă de data asta. Aș fi vrut doar să te întorci și să-mi spui că pentru tine am rămas aceeași, să-mi spui că timpul n-a stat între noi, să-mi spui că distanța s-a suprimat și că sentimentele sunt în floare. ,,În care floare?”- M-ai fi întrebat acum ceva timp, râzând. Iar eu ți-aș fi spus că în floarea noastră. Floarea noastră de Mai. Și în iarna, și în nopțile pe care le transformam în dimineți. Și chiar și în cuvintele noastre dulci de ,,Noapte bună, te pup!” sau ,,Ai grijă de tine, te rog! Să mă suni, da?”. Și aproape de fiecare dată lăsai totul în aer. Nu sunai pentru o vreme, nu știam nimic despre tine, dispăreai cu zilele sau cu săptămânile și te întorceai fără nicio explicație. Tu nu ai înțeles că eu vreau stabilitate, tu nu ai înțeles că te iubesc atât de mult, că te-aș fi așteptat ani de zile și dimineți de lapte doar dacă-mi dădeai niște explicații.Nu voiam mai mult, nu ți-aș fi pretins mai mult. 
Ți-aș fi iubit stările cu orice ar fi implicat, aș fi ținut piept războaielor din tine și la sfârșit te-aș fi sărutat plin de sudoare. Pentru că știu cât ești de puternic și știu că întotdeauna ai fi ieșit învingător. Ți-aș fi fost scut. Remediu. Analgezic.Lună, căci stelele le colecționai la fiecare pas. Și deși tu le preferai pe ele, mă voiai pe mine. Odată, când te-am întrebat de ce sau pentru ce mă vrei mai exact, mi-ai răspuns, țin și acum minte, cu un zâmbet tâmp pe buze: ,,Pentru Universul din tine.” . Care Univers? - te-am întrebat. ,,Acela pe care îl ai în privire,pe buze și în inimă când îmi vorbești.” Am împietrit atunci pentru că ți-am putut simți sinceritatea.Și m-a frapat. Rare erau momentele în care-mi vorbeai despre ceea ce simțeai pentru mine. Stau și acum și mă gândesc, îmi vin în minte frânturi din conversațiile noastre.Poate că nu ar fi trebuit să se termine așa, poate că totuși trebuia să ne mai dăm o șansă sau poate că tu trebuia să te întorci de data asta.Aș fi avut nevoie doar de un semnal, de un cuvânt sau de ce nu, de o explicație. N-ai fost dispus să le oferi, n-ai fost dispus să-mi spui în ce fel ar fi trebuit să înțeleg toată tragedia.Și uite așa, s-a terminat.Simplu. La cât de complicat a fost între noi doi, ai fi zis că atunci când ne vom lua distanță, Universul va avea să se rupă în milioane de bucățele și apoi, fiecare bucățică avea să ne scrie povestea. Și totuși. Totuși nu a fost așa. S-a terminat pe neștiute, când nu ne așteptam niciunul, când în noi încă se mai scriau povești. Pe unele le-am lăsat neterminate, aruncate în van, pe altele le-am încheiat. 
Ultimele tale cuvinte, pe care ți-am permis să mi le mai adresezi, au fost: ,,Fraiero, la tine țin enorm, chiar dacă nu-ți arăt asta.Habar n-ai tu!”. Și apoi te-ai oprit. Ai tăcut și ai luat distanță.De parcă tot ceea ce îmi spusesei nici măcar nu ar fi existat. Ți-am dat drumul. Nu am acceptat niciodată să fiu o opțiune iar tu, făcusei o obișnuință din asta.Știam cât de mult îți place jocul, și cu toate astea, ți-am permis să mă folosești precum un zar la un joc de table. Deși eram cea mai importantă piesă, mă foloseai doar din nevoie; și am dedus că ar fi fost nevoia incurabilă a efectului pe care cuvintele mele îl aveau asupra ta.Nu m-ar fi deranjat să continuăm așa dacă tu ai fi fost sincer în totalitate în privința a ceea ce însemn eu pentru tine. Am folosit prezentul din neatenție. Ar fi trebuit să spun ,,ceea ce am însemnat.”. Cu siguranță, sunt de mult oale și ulcele în amintirile tale. M-a îngrozit de fiecare dată ușurința cu care le-ai înlocuit pe ele; deși mi-ai repetat de atâtea ori că eu nu sunt ele. Dar vezi tu, de-a lungul timpului m-ai făcut să mă simt ca și cum aș fi. Nu ar avea rost să mai dezgropăm morții acum, am zguduit destul eu firul amintirilor noastre. Dar mai am o singură întrebare. Dacă m-ai vedea,întâmplător, pe stradă sau într-un magazin, ce mi-ai spune? Te-ai uita lung?Ți-ai întoarce privirea?M-ai ignora?Sau ai veni la mine și m-ai lua în brațe și mi-ai spune că tot ce a fost inexplicabil în trecut acum are o explicație pe care ești dispus să mi-o oferi?Dar oare...Oare cu ce m-ar mai încălzi cuvintele astea, o strângere în brațe sau parfumul tău lăsat în treacăt? Eu țe-aș privi lung și aș merge mai departe. Ca de fiecare dată. Ți-am oferi destule șanse, probabil nu am fost îndeajuns de importantă încât să le iei în calcul.
Însă lucrurile s-au schimbat astăzi.Îmi doresc să auzim numai de bine și îți doresc pe cineva care să te iubească măcar pe jumătate din cât am făcut-o eu.Cât despre mine, nu-ți face griji, am învățat să îmi port singură de grijă. Nu am nevoie de un stâlp de susținere care să-mi încurajeze întreaga existență. Nici măcar de cuvinte sau promisiuni pe care oamenii,de-a lungul timpului, le-au uitat sau s-au făcut că nu și le mai recunosc.
Ei bine, dacă o să ajungi vreodată să citești asta, ține minte două lucruri: 1.Nu mai sunt ceea ce am fost; 2.Nu te întoarce dacă nu ești dispus să oferi explicații,sinceritate, durată. Știu cât de mult valorez și nu am de gând să mă mai ofer sufletește și mental unor oameni care nu sunt dispuși să aprecieze. Timpul, prezentul, viitorul și viața mea sunt acum un prim-plan al existenței mele. Aș putea totuși să-ți mulțumesc.Într-un fel sau altul, m-ai ajutat să mă clădesc. Și m-ai învățat un lucru destul de important: niciodată,dar absolut niciodată, să nu-mi bat joc de sentimentele celor din jurul meu. 
Am scris asta în timp ce am băut o cafea. Nu a mai fost ca cea pe care obișnuiam să o beau gândindu-mă la tine sau vorbind cu tine, de data asta a avut gustul meu. Gustul a ceea ce sunt și ceea ce vreau să devin. 
Îți mulțumesc pentru trecut;cum ar spune Holly Golightly,protagonista cărții ,,Mic dejun la Tiffany” :,,Nu știi că ceva e al tău decât după ce te-ai descotorosit de el.”. Tu te-ai descotorosit de mine, iar eu obișnuiam să fiu a ta. Și într-un timp chiar eram. Închei. Scurt, precis, clar și la obiect.”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tu mi-erai omul legat de a mea fire

Între două priviri și o atingere

Me, myself and I in the night