miercuri, 25 februarie 2015

Rămân veșnic dimineți de lapte



,, Nu puteam admite că o iubesc, dar nici nu puteam nega că nu aș face-o sau că nu urma să o fac. Eram la granița dintre acceptare și refuz. Dacă era să privesc din perspectivă, aș fi văzut-o de fapt în toată amploarea ei. Nu-mi spunea niciodată ,,Nu” și întotdeauna era acolo. Negam, contestam și mă jucam cu ea ori de câte ori aveam ocazia.Nu puteam explica care era cu adevărat motivul.
Împroșcam cu noroi în ea pentru că iubeam să o văd cum se reconstituie cu fiecare bucățică.Când își revenea, mă întorceam. Și de fiecare dată îmi spuneam ,,Un crin nu-și pierde puritatea nici dacă e tăvălit prin mocirlă.” Ea, era Crinul meu - pură și dezbrăcată de prejudecăți. Eu - eram mocirla. O tăvăleam prin mine, o abandonam, uitam de ea și apoi o priveam de pe margine cum se curăță de fiecare reziduu. Era frumoasă în toată încercarea ei de a-și îneca fiecare sentiment pentru mine. Cel mai mult îmi plăceau diminețile de lapte - o strigam și își făcea apariția, parcă de fiecare dată fiind mai puternică.
Pentru mine, ea reprezenta o provocare. Provocarea de a lăsa în urmă trecutul meu - impropriu spus, pentru că ea făcea parte din el - dar mă provoca, totodată, să devin o altă versiune a mea. Și nu i-am spus, dar de fiecare dată când mă întorceam, ea mă încărca. Mă încărca cu energie, zâmbete, noi perspective, planuri de viitor și parcă mai multe speranțe. Prin ochii ei totul era mai ușor.Obișnuiam să-mi spun,ca pentru sine, că ea e bibeloul meu. Un fel de păpușă de porțelan, diferită de celelalte, atât de diferită. Și îmi plăcea să o păstrez în cutie, departe de praf,departe de mâinile celorlalți,departe chiar și de mine. Pentru că nu voiam să o stric. Și atunci, preferam să o privesc de pe margine. Uneori, mă jucam cu celelalte păpuși - unele chiar semănau cu ea și îmi plăceau și la un moment dat, începusem să cred că pe una dintre ele chiar o iubesc. Ce pueril din partea mea. Încercam din răsputeri să-mi canalizez fiecare trăire,rămășiță de iubire sau vis oriunde, dar nu spre ea. Pentru că dacă acceptam cu adevărat că ea însemna atât de mult pentru mine, ar fi însemnat că accept provocarea de a deveni un alt eu, ba chiar mai mult, însemna să-mi permit să o stric într-un fel.Pe atunci, nu înțelegeam că praful se depunea iar ea, rămânea goală. Am crezut că dacă o păstrez acolo,departe de tot,de lume,de mine, nu va pleca. Pentru că ea îmi oferea certitudine. Mi-era de ajuns doar să-i rostesc numele și mă simțeam acasă.Când o auzeam, nu contau furtunile din mine, nici măcar tornadele. Avea un fel de a fi al ei care îmi putea liniști demonii. Îi asculta și ea era singura care se putea înțelege cu ei. Cât timp era prin preajmă, dispăreau. Când ea pleca, prindeau proporții. N-aș fi vrut să o împart, convins de faptul că va rămâne mereu a mea, că nimeni altcineva nu o va dori pentru că ea era făcută doar pentru mine, n-aș fi vrut nici măcar să-i dau drumul.
Dar într-o zi, s-a întâmplat. Eram prea ocupat să mă joc cu o altă păpușă, păpușă care pe atunci mi se părea altfel.Și când spun ,,altfel” mă gândesc la cât de diferită îmi părea. Îmi plăcea, spre deosebire de cea pe care o țineam în cutie, asta avea ceva demonic. Cu siguranță, nu-mi liniștea demonii dar se juca cu ei. Ceea ce era pe placul meu. Îmi plăcea să fiu dat de pereți.
Și ăsta a fost momentul.
Am pierdut-o. A spart lacătele cutiei și a plecat. Am simțit urma goliciunii pe care o lăsase în urmă abia când nu mai era nici urmă de ea.
Și atunci am înțeles.
Am iubit-o dar n-am vrut să o accept.
Astfel, vor rămâne veșnic dimineți de lapte - pentru că erau cele mai dulci, pentru că miros a ea și pentru că și-au lăsat numele ei pe buzele mele. Pentru că deși îmi plăcea cum cealaltă se juca cu demonii mei, liniștea nu-mi-o mai putea oferi nimeni.
Liniștea mea era ea.
Iar ea, plecase. ”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu