La o cafea cu poveste

M-am întâlnit cu ea întâmplător într-o cafenea. M-a rugat să o ascult și apoi să-i scriu povestea. Când a început să-mi vorbească, ochii ei au căpătat o strălucire aparte.
Mi-a spus:
,, Numele lui începe cu a 12-a literă din alfabet. L-am cunoscut în decembrie și deși era atât de rece, sentimentele mele pentru el erau precum o picătură de cafea fierbinte aruncată în zăpadă.Topeau și întregul și conținutul.
Dacă ar fi să mă întrebi pentru ce l-am iubit, ți-aș răspunde simplu: nu știu. Pentru că el nu a fost niciodată obișnuit - nu o spun într-un sens rău. O spun cu toată sinceritatea de care depind. Firea lui, complexă, m-a făcut să-mi pun mereu întrebări în ceea ce mă privește.M-a provocat, m-a făcut să vreau să ies din mine și să mă schimb. Nu știu ce presupunea cu adevărat acea schimbare, dar o voiam. O voiam; voiam să ating pragul perfecțiunii numai pentru a-l mulțumi. Alergam înnebunită de fiecare dată când telefonul îmi suna, sperând că e el. Când,într-adevar, se întâmpla să fie el, zâmbeam ca o zănatică.Cuvintele lui îmi erau aer și de fiecare dată când spunea ceva, îl ascultam cu atenție.Pentru că încercam să-l descopăr cu fiecare vocabulă.Când se oprea din vorbit, îi ascultam respirația.Și liniștea avea cuvinte în tăcere. Nu am să pot explica asta vreodată. Tot ceea ce vedeam în el, era Univers. Mi-era vital pentru a trăi.
Îl simțeam. Făcea parte din trecut, trăia în prezenta și se reflecta puternic în viitor. Îmi distrugea fiecare plan pe care urma să-l am sau să-l înfăptuiesc cu privirie la viața mea, tocmai pentru că îmi îmbăta fiecare gând.Dacă m-aș limita și aș încerca să folosesc un singur cuvânt pentru a-l descrie, acela ar fi: indiferență. Sau cel puțin în ceea ce mă privește. Oricât îi ofeream, niciodată nu era îndeajuns.Și-atunci, deveneam ușor,ușor impasibilă la tot ceea ce însemnam eu. Apoi, am început să mă urăsc pentru că eu, în sinea mea, consideram că dezordinea îmi aparținea.Mă transformasem îmi propriul călău. Simțurile nu mă mai ascultau și am început să-mi reneg trăirile. Mă durea fără să admit, trăiam doar existând și respiram pentru că era o necesitate.
Îmi aduc aminte, de o bună prietenă care mi-a spus : ,,Încetează,A. să mai aștepți un om care e capabil să-ți ofere doar un viitor, pentru că el în prezent merge înainte, își trăiește viața ca și cum tu nu ai face parte din ea și nu pomenește nimic despre tine.Dispare cu zilele.Ce vrei de la el mai exact?” Recunosc, am rămas puțin mișcată de ieșirea ei. Nu puteam accepta ceea ce spunea, pentru că nu puteam înțelege cum e posibil să faci parte din trecutul unui om, susținând că ești parte a viitorului și totuși în prezent să fie gol. Gol de purtări și gesturi în ceea ce te privește.Nu înțelegeam că ea avea dreptate, iar eu, ajunsesem să mă complac într-o situație din care nu aveam nimic de câștigat.
Am avut nevoie de timp să pot accepta că sunt singură persoană care-mi poate alina trecutul, controla prezentul și dicta viitorul.
În final, ți-aș putea spune că e posibil ca noi doi să nu fi avut timp, Sau probabil că timpul nostru a fost și este impersonal.
El, e fericit din câte știu.
Eu, mi-am ales viitorul. Dar, viitorul meu.
Merit să-mi ofer asta.
Și uite așa, s-a terminat.
Deci?Vei scrie despre mine?”