Ea mi-e Iarnă

O găsesc în fiecare iarnă aici; cu privirea tulburătoare, și sufletul aproape gol, mă privește constant.Vreau să-i vorbesc, însă degetele ei îmi acoperă cuvintele. Ochii spun totul.E sătulă de cuvinte, de promisiuni,de aceleași lucruri repetate la nesfârșit.Știe că iarna e a ei, și a decis că nu trebuie să o mai împartă cu nimeni.
E rece.
Gesturile i sunt mute iar sufletul rătăcit. Înerc să o citesc, nu pot. Ceva mă oprește. Mă apropii. Mă respinge. Cuvintele ei încep să se lovească de mine precum gheața.Mă doare tot ce spune și în același timp vreau să o ascult.Îmi spune ca nu a mai scris demult,o privesc năucit. Îi reamintesc că tocmai de aceea mă îndrăgostisem de ea. Mă împinge.Îmi spune să nu-i mai vorbesc despre dragoste.Dragostea ei a înghețat acum mult timp și ea și-a pierdut strălucirea. Trupul îi cade inert la pământ și alerg spre ea. Aș fi vrut să fiu acolo, să o prind,de fiecare dată când simțea că nu mai poate fi ea. Am plecat din lașitate.Cum plec și acum. Nu suport să o văd așa, nu suport să-i citesc durerea. Mă seacă.Oricât de mult aș spune că o iubesc, durerea ei e ceva...pătrunzător. Îmi amintesc când mi-a spus; ,,Dacă simți vreodată că trebuie să pleci;dacă simți că te rănesc, du-te.Dar nu te mai întoarce niciodată.”. Asta nu am putut accepta niciodată.Am sperat că în momentul în care mă voi întoarce, ea va fi ca la început.Pentru că,Doamne, se pricepea atât de de bine în a fi doar a mea. Acum, îi citesc durerea în gesturi și durerea ei a devenit rece. Asta m-a speriat întotdeauna. Răceala și indiferența cu care a tratat totul atunci când sufletul îi era sfâșiat.Pentru că în momentul acela mi-am dat seama că nu e un fel de-al ei de-a-mi atrage atenția,era pură indiferență. Am înțelesc cât m-a iubit, pentru că numai în momentul în care iubești un om renunți la fericirea ta pentru a-i oferi lui.De ce n-am lăsat-o definitiv?Pentru că nu am putut. Nu am putut să-mi imaginez un mâine în care ea n-ar mai fi.
Mi-a fost trecut dulce și prezent amar. Aș fi vrut...aș fi vrut doar să fiu altfel și să nu trebuiască să mă comport așa, să plec precum un laș și să-i dau drumul,să fiu nevoit să-i privesc ciocolatiul ochilor cum se scaldă în lacrimi. Și când plânge o face grațios.Lacrimile îi cad melodios pe obrajii fini.
În continuare, vreau să-i vorbesc. Zace, căzută la pământ, suspinele ei devenindu-i șoapte. Încerc să disting cuvintele care se înghesuie să iasă precum un amalgam, nu reușesc.Aș fi crezut că mă urăște, dar chiar și acum, după atâta timp...Dupa atâta timp o găsesc tot aici. Alta. Rece și indiferentă, strigându-și durerea doar pentru ea.
Îi privesc frumusețea, neatent la ea până acum - are același chip luminos, dar dureros de frumos. Genele îi sunt ude și buzele roși. Venele sunt accentuate și pielea albă îi iese în evidență.Mă aplec să o sărut pe frunte. Suspină și mă privește drept în ochi. Pentru prima dată,în 5 ani de zile, mă privește.
Întorc capul. Durerea ei mă doare. Vreau să plec și să mă îndepărtez de ea. Cum am reușit să o aduc aici? O privesc și plec. Ea, râmâne acolo căzută la pământ... Mă întorc, pentru o ultimă privire.Îmi zâmbește. Știu că întotdeauna și-a dorit să mă vadă bine, indiferent cât de tare a durut-o.