sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Mâine

,,Încă puțin.”  Își spuse.
,, Mâine pe vremea asta deja voi fi renunțat de mult timp. O să-mi contest decizia până la sfârșit și o să-mi urăsc fiecare părticică a corpului.Da,da, eu! Cine altcineva mai are curajul să se joace cu propriul destin, punându-l chiar în ghearele morții, apoi smulgând trăirea din infim?
Extremele.Da, dulcele mele extreme. V-am iubit din secunda în care am conștientizat că sunteți parte din mine. Totul sau nimic. Gheața sau focul. Eu sau nimeni altcineva. Și-am ales. Gheața. 
Mâine e crunt. Azi, lipsește. Decizia îmi aparține.Și mă voi juca, ca de obicei.Îmi voi arunca fericirea în pivnița neantului și apoi am să o mai regăsesc târziu.Atât de târziu.Știu. O nebună vă vorbește despre trăiri. Aceeași nebună se regăsea pe o scenă, în fața oamenilor. Îi privea în ochi și le sufla orice urmă de energie. 
O absorbea.
Fericirea? Apus fără de răsărit. Zâmbetul ascuns, sufletul pătruns. Simt răceala ce-mi zvâcnește în vene. Răceala fierbe. Totul e negru aici și nici măcar umbra nu mi-o zăresc.Ochii mi s-au transformat. Nu e despre nimeni altcineva.E despre negura din mine. Mâine, mâine, la dracu...Mâine.Respirația sacadată mă umple de instabilitate.Aș fi vrut să mai am o carte. Să mai pot juca o singură dată, și să nu fiu nevoită, ca și de data asta, să îmbin extremele.O să trebuiască să-mi asum și să o rostesc cu voce tare.Și nici măcar n-am putut să-mi iau la revedere.Am jucat contra mea, și am pierdut.Stau și mă privesc scârbită. Mi-am pierdut jocul. Războiul cu mine. Râd isteric. Îmi dau socoteală mie. Cui?Altcuiva?M i e . Simțeam că mă completează și că îmi oferă perspectiva a celei mai bune eu.Nu pentru ei. Pentru mine.Cea mai bună,A. 
Să vă povestesc.Când intram acolo, fiecare particică a corpului și sufletului meu strălucea.Locul acela era al meu.Vorbea despre mine.Mă asculta.Mă ierta.Îmi spunea.Nu mă alunga.Aproape eram eu.Aproape mă regăsisem. Lupta am pierdut-o. Războiul încă-l port.Accept sau nu.Îmbin sau retrag.Contrazic sau susțin. Plec. Fac ce mă pricep cel mai bine. Renunț. Nu la ei, la mine. Nu doare.E gheață.E monosilabic. E de neînțeles. E pretutindeni în sângele meu.”

Și-atunci mi-a spus: ,,Ai atâta nevoie să vorbești!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu