vineri, 24 octombrie 2014

Aparența din esență



Îți aud sunetul vocii și nu te mai pot distinge.Cuvintele cad mute pe lângă mine și suprimă tăcerea.Când ți-am vorbit ultima dată, ți-ai acoperit urechile și mi-ai oprit inima. Te-am privit pentru o fracțiune de secundă și te-am auzit șovăind.Totul se învârte în jurul cuvintelor.Chiar și noi doi. Și te-am urmat nestingherită, iar tu, trufaș, m-ai lăsat în lumea timpului. Am ascultat ceasuri la rând spunându-și povestea și m-am uitat pe fereastră după tine.N-ai mai apărut.Iar eu, nu puteam ieși. Timpul mi-a fost sechestru al trupului, înghețându-mi simțurile.Ultima oară când te-am privit, erai abătut.Aș fi vrut să mă apropii și să-ți sărut nesiguranța.N-am putut, nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că m-ai închis acolo.Ai plecat mai departe.
Am plecat și eu, am rupt lacătul și timpul l-am reprimat. Mi-am scrijelit amintirile pe o scândură și am aruncat-o în vânt. Am lăsat aerul să-mi spele trupul de orice urmă care ți-ar putea rosti numele. La un anumit timp, m-am pierdut. Iar în acel moment, te-ai întors, aproape scandalos, zdrobindu-mi orice urmă de regret.Și ai făcut totul să pară atât de dulce, încât aproape că te-am iertat.Și am început să te privesc din nou, pentru că nu știam ce altceva aș fi putut face. Ți-era dulce privirea și absentă agonia.Îți ascultam tăcerea și îți urmăream fiecare gest.Erai tu. Dar ceva din tine spunea o poveste demult apusă. Era ceva ciudat de fascinant în felul tău de a fi, și chiar și în cele mai neînsemnate mișcări. Mă absorbeai precum o piesă veche pusă pe repeat. Nu mă puteam împotrivi din nu știu ce motive. Am scris, am  rupt, am ars. Am ars esența întâmplărilor și am omorât adevărul, am rupt continuitatea versurilor și lacrimile au stins focul.Focul pe care tu l-ai aprins și aproape că nu mai aveam aer. Treceai prin mine de parcă eram invizibila și cel mai rău era că, la un anumit punct, nu mă puteam opune. Agonia îmi pulsa în vene adrenalină și capul îmi bubuia. Îmi simțeam venele pline de tine și degetele îmi ardeau. Voiam să scriu, dar nu puteam. Straniu dar adevărat, promițător dar enervant, aparență dar esență, negrul dar albul, sufletul dar trupul și privirea dar amintirea - vorbeau toate despre tine.După o vreme ne-am atins scandalos și toată durerea a prins viață. Lacrimile au început să danseze cu sufletul și sufletul a început să o ia la fugă.Ai creat un haos total și m-ai atins atât de fin încât am început să te caut înnebunită.Mi-era atât de sete de tine. Mi-era de ajuns și o privire sau prezența ta prin preajmă. Când am realizat că nu mai ești, sufletul aproape mi s-a descompus.Nu a făcut gălăgie dar liniștea urla. Urla numele tău. Atunci a fost momentul în care am luat o pauză de la tot, m-am uitat pentru o ultimă dată în urmă, și ți-am dat drumul.
Te-am privit pentru a doua oară cum plecai și o răceală mă cuprinsese. Era drumul tău, iar eu, cu siguranță nu făceam parte din el. Și de partea cealaltă... mai era și drumul meu. Iar tu, nu, nu făceai parte din el. Mi-am luat la revedere, și ți-am întors spatele. Și-apoi mi-am spus, ca pentru sine, că timpul ucide speranțe.
Le-am reclădit. M-am întors la mine.

Cu bine, 
A.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu