Miros de trandafiri

Când i-am gustat pielea mirosea a senzații.M-am apropiat încet, n-am vrut să-i tulbur liniștea.Stătea aproape nemișcată.Din ochi îi curgeau lacrimi,am rămas surprins. Deși, în mintea mea, dezbrăcată în toate felurile, niciodată nu mi-am imaginat-o așa: cu lacrimile până în bărbie. I-am sărutat ochișorii și mâinile i le-am mirosit. Trandafiri. I-am citit în privire cuvintele pe care oricum nu ar fi putut să le rostească. Și așa am început să înțeleg de ce de fiecare dată deși mă privea atât de staruitor, uneori cu privirea fulgerătoare, era pentru că îi aminteam de el. Aș fi vrut să îi explic că eram diferit de el, dar auzisem că cel mai mult detesta să i se explice. Niciodată nu-i vorbisem până atunci, de multe ori chiar am crezut că mă urăște. Îmi plăcea să mă port mândru în fața ei, să îi dau impresia că o ignor și să sărut diferite fete pe obraz. Mă încalzea gândul că ea, undeva în adâncul sufletului ei, clocotește. Dar de fapt, eu clocoteam. Eu eram cel care era din ce în ce mai bântuit de imaginea ei.

Și în momentul în care am înțeles tristețea ei, i-am sărutat încheieturile și am plecat mai departe.