Azi

Mi-a spus că nu am mai scris de un car de vreme, invocând ca pentru sine faptul că nu am avut timp.Mi-a părut rău să-l contrazic,știind foarte bine că de fapt eu nu am mai simțit nevoia de a scrie. Dar am făcut-o pentru ca urăsc orice tip de minciună sau situație care, prin absurd, ar fi putut invoca o oarecare minciună neînsemnată,trecătoare, de moment.I-am spus adevărul.I-am spus că de la un timp cuvintele nu-mi mai sunt chiar prietene fidele, că m-am obișnuit cu tăcerea. 

Uimirea i s-a citit în privire. De altfel, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama cât m-am putut schimba în decursul a doar câtorva luni. Iubeam să scriu tot felul de lucruri.Nu spun că acum nu îmi mai place să scriu, dar atunci era diferit. Atunci, cuvintele îmi erau mai familiare. Îmi venea atât de ușor să vorbesc prin scris. Însă știu sigur că el e unul din motivele pentru care astăzi nu mai scriu așa de des. Cu ceva timp în urmă aș fi dramatizat deschis, susținând că în lipsa lui nu mai am aer să respir, așa cum probabil se obișnuiește pe la vârsta asta confuză. Azi, în schimb, nu mai iubesc atât de tare prezența oamenilor. Azi, iubesc liniștea, cartea și ceaiul pus de mama pe noptieră.

Și astfel, nu știu când va fi următoarea dată când voi mai scrie. Nu spun că renunț, dar nici nu știu când mă voi întoarce.

Rămas bun.