Jurnalul unei flori de mai

E ziua în care detaliile se despică în mai multe forme și simțirile mi se amplifică în mod lugubru. Și e o liniște de mormânt în capul meu și pentu o secundă mă evapor și mă dizolv o dată cu trecerea timpului. Și stările astea îmi vin în valuri și apoi mă găsesc istovită de orice trăire, la capătul drumului, zăcând și neștiind să explic momentul 0 în care s-a întâmplat să mă aflu în perfectă ambianța cu dizolvarea sinistră a Universului. Calc pe pământ și simt un milion de pietricele care îmi zdruncină ființa și îmi dau seama că stabilitatea nu a fost niciodată punctul meu forte.Să mă aflu aici, e ca și cum ai ține o pasăre închisă în colivie.Și libertatea a fost mereu dorința mea profundă. Să mă declar liberă de tot, de ei, de fapte, de locuri, de oameni, de trăiri, să transcend dincolo de tot ceea ce este uman și să mă despic sau să mă topesc precum o lumânare trecută prin... atâtea.Și aici a luat sfârșit totul pentru că niciodată nu pot să exprim ceea ce simt cu adevărat sau prin c...

I-am spus că cel mai des voi fi un dezastru, un dezastru în formă de lună, stele, soare și curcubeul despre care obișnuiesc să îi vorbesc. El mi-a zâmbit, atât de frumos, atât de liniștit și fără aș schimba privirea, m-a ascultat cu atenție. Cu o atenție de nebănuit, cu o atenție frenetică, de parcă între privirea mea și a lui ne întâmplam doar noi doi și nimic altceva.Și l-am alintat și cu Universul și când i-am atins palmele, i-am coborât steluța mea în mâini și insuflețirea mea am luat-o și am pus-o pe buzele lui pentru că mi-am dorit să o înghită și astfel, în cele din urmă, să exist la el în piept.Nu știu în ce măsura am reușit să exist în pieptul lui, dar în mod mefient relevanța subiectului se pierde.I-am spus că pentru zilele ploioase am adunat într-un borcan toate razele de soare pentru a le împrăștia în jurul lui. Mi-amintesc, cu ceva timp în urmă, pierdusem borcanul, însă am reușit să strâng în fiecare zi raze de soare datorită zambetelor pe care el mi le-a furat.Îmi vo...

Dacă aș putea să mă evapor Și cumva să îmi neutralizez esența, În cele din urmă, cugetarea mi s-ar opri. Simt în mine un vid imens, Conturat de doi oameni în care m-am aruncat orbește Cu încredere și sentimente. Dramatism dus la extrem sau poate... Poate neștiință și iluzii. Deziluzionez prezentul pentru că nu reușesc să mă regăsesc. Mă dizolv în amintiri Necugetate de trăiri. Mă sting și las totul să mă topească Ca și o lumânare arsă.

Mama îmi vorbea în gesturi nedeslușite, Înțelegând cuvinte nevorbite. O auzeam cum îmi spune: tic-tac, tic-tac Timpul se scurge și viața nu-i un veac. O ascultam alene, când îmi picura praf pe gene; Mama-un ghiocel neofilit Veșnic iubit. Mama, un tumultum al meu de sentimente, Care mă prinde fără decrete. Cuvinte, veacuri și trăiri  O ascult cum îmi descânta fără opriri. Și o văd cum trece prin timp Astfel, în fața ei mă-nchin. Aduc ofrande și trăiri În fața mamei iubiri.

Aud picurând în partea dreaptă stropi de cafea ce îmi zdruncină conștiința.Încerc din răsputeri să asimilez totul și să creez o simetrie între ceea ce sunt, ceea ce gândesc și ceea ce vreau să exprim.Dar uneori se creează, mai degrabă, un paradox superficial și ajung să înșir cuvintele precum o pecetă măsluită de timp. Mă repet de atâtea ori, pentru că, în ceea ce mă privește, nu am o continuitate. E ca și cum asta a devenit fraza zilei. Și totuși. Si totuși scriu de parcă îmi oferă puteri de a mă transpune și a ajunge în timp. În timp, unde vreau, unde simt, unde coiincid cu trăirile. Nu am oprire pentru că mi-am dăruit ultimul dram de speranță Zmeului. Zmeul meu, care zbura de fiecare dată când eram mică.Galben și conturând o asimetrie perfectă. Oamenii mi-au zis că sunt nebună, că trecutul își are locul undeva, prezentul altundeva și viitorul, viitorul - pe undeva, pe aici.Mi-au spus că duc în mine o încărcătură de sentimente și emoții, pe care ,poate, ar trebui să le las deop...

Vorbind în epitete și metafore despre trecut - nu merge. Căutând însă cu ardoare acel ceva care să usture și să o mă facă să strălucesc prin fiecare terminație nervoasă, da. Vorbind paradoxal și totuși tăcând, înșirându-mi astfel multitudinea de cuvinte acrșioare ce mi se odihnesc pe vârful limbii. Văzându-te, astfel, trec prin tine. Îți iau energia și fug pentru că nu am o continuitate și poate, doar poate, totuși, mă repet. Vorbesc aleatoriu, în timp ce am dat drumu la demoni și valsează ambiguu. Jur, cuvintele mi se răstălmăcesc. Puterea cuvântului o dețin alene.Anevoie și tot ce începe cu „A”. îmi place așa. Aș putea, în spatele acestei Șarade, care nici măcar nu o ilustrează pe Hepburn, să îl schițez pe el atent. Aș putea. Dar sunt nevoită să mă plictisesc înainte de a începe pentru că sunt bipolară - vechea și totuși noua problemă- plec înainte să te hotărăști. Nu am timp. Închei.

E un joc de priviri antrenant. Te asimliez în detaliu. Îți conturez cu privirea fiecare centimetru în timp ce îmi vorbești. Da, îmi vorbești. Pentru că te-am rugat să nu taci. Mă învălui în cuvintele care obișnuiau să îmi fie scut cândva. Pierd firul pentru o secundă și mă asociez ție. Pornesc în lumea mea, te las deoparte. Amețitor, parfumul tău îmi zguduie esența. Îmi vorbești. Încă o faci. Însă eu nu de cuvintele tale aveam nevoie. În mod paradoxal, niciodată nu m-am potrivit cu mine. Aveam nevoie să vorbesc eu. Să spun totul. Să-mi dezbrac ființa în detaliu, să obturez căile necunoscutului.Aveam nevoie să ies din vechea eu. El m-a facut să renunț la comoara mea - cel mai de preț lucru pe care îl aveam - Tu- mă înveți din nou să țin stiloul în mână.