Jurnalul unei flori de mai

Văd umbre care mă inspiră să scriu despre nopțile în care valurile conștiinței au prins aripi și ca niște îngeri loviți, au căzut. Înmărumurită de momentul prezent, ascult, fără să gesticulez, cuvintele care cad surde pe lângă mine. În mod paradoxal, metaforele mă ajută să exprim un amalgam care nu are margini. La fel cum simbolismul din diferitele poezii exprimă haosul minții la care poeții au fost supuși,așa fiecare literă reprezintă abisul propriei mele persoane. Scrijelesc cu sânge când cerneala mi s-a oprit,  un fel de tablou a lui Arghezi, ,,Flori de mucigai”, uitate în treacăt pe noptieră.Nu aș ști să explic în detaliu modul în care demonii din mine valsează de fiecare dată când,cuprinsă, de imaginația mea fără margini, cad muta. Nu se mai numește ,, c r e a ț i e ” demult. Am pierdut firul. Mă opresc. E nevoie să mă trezesc.

Cuget. Departe de a exista între două trăiri - în care m-am aruncat orbește, fără lipsă de regrete și disprețuind momentul actual în care am renegat toate contemplările unei ființe brute împinse spre extremismul vulgar al unei hiene numite de valul conștiinței - trăire. Astfel, înlănțuirea de cuvinte se așterne alene peste vidul nepătruns al unor șoapte, nu de mult, apuse. Te asimilez în detaliu, amețită de Necuvinte și păstrând în tăcere note ale mișcărilor tale cu care te conturez în nopți de nesomn. Un sfat neliniștit sparge tăcerea de mormânt, astfel,din neant pur,răsare Bacovia absorbit fiind de momentul monumental în care nebunia se joacă între noi. Stănescu ne privește absent, modul în care metaforele mele îți conturează buzele, lasă abisul să prindă viață. În cele din urmă, în nopți necugetate spriritul nostru se joacă și dă frâu liber tuturor gesturilor pe care mi le-am înfrânt de teama momentului. Cad ostenită la pământ. Cugetările s-au oprit. Cineva să mă oprească...

Am dresat timpul în așa fel încât să zboare anevoie cand privirea mea o întâlnește pe a ta. Si-ți ascult bătăile inimii cuprinsă de ardoarea momentului în care mă afund de fiecare dată când simțirea cuvântată a propriei tale atingeri mă îmbată sfredelitor. Nu cuvânt când pe buzele tale se opresc stropi de iubire actuali. Ne cuprinde cotidianul și ,,Tango to Evora”, ne ghidează pașii negreșit. Te asemuiesc celor mai intense trăiri ale mele deoarece tu renaști din apus, răsăritul fiind al nostru și strângând razele de soare pentru o singură iubire care îmi aparține. Chitara îmbătată de Tangoul Evorei, mă împinge la anumite trăiri necontrolate pe care le cuget în liniște,absorbind fiecare respirație a ta, care, pentru mine, se dovedește a fi o gură de aer. În robia ta, cad, asemuită unor trăiri nepământești și așa te numesc ,,Luceafărul” meu, eu declarându-mă Domnișoara Christina conturată de Eliade, dar pentru tine.

Din mii de sunete care se pierdeau în tăcere, ți-am zărit bătăile inimii jucându-se amețitor, aproape nesimțit, cu cateva fire de păr de ale mele care stăteau răvășite pe pieptul tău. Te priveam cu ochi mari și îți simțeam mirosul inundându-mi trăirile.M-ai stăpânit în detaliu,pornind de la cea mai mică terminație nervoasă și poziționdându-te în centru. Te-am asimilat fără cuvinte, creând în mintea mea scenariile unei nopți de vară. Și a fost aproape feeric, când, necuvintele au tăcut o dată cu noi și în liniștea nopții ai fost acolo. Nu departe.Aproape. Atât de aproape. Mi-am concentrat întreaga ființă asupra ta. Te-am privit ore în șir fără să scot un sunet sau sa mimez vreo mișcare.Și apoi, istovită de noapte, aproape am ațipit, pe nesimțite. Din nou, Necuvinte. Tăcere și totul dus la un alt nivel. A fost poetic modul în care ochii tăi mă priveau în acea dimineață și apoi m-am pierdut prin ,,te iubesc” și am revenit prin strângerea de mână.Simbolic și neîndoielnic, am valsat trăi...

Sunt de obicei momentele trecute în sine de care îmi e cel mai dor.Și de felul în care poezia mea prelucra prezentul. Și astfel, regăsirea mea în prezent care în prealabil se derula concomitent cu trecutul. Dualitatea s-a izbăvit notoriu, lăsând în mine concludente aferente trăirilor precedente, ne mai știind unde mă aflu și totuși trecând prin tot ca și invizibilă. Nu am fost nimic din ce și-a dorit și astfel am început să mă transform. M-am transformat până când, picătură cu picătură, care curgea din mine, am devenit nevăzută.  M-am făcut mică, mică, mică... Și acolo am luat sfârșit. Eu am luat sfârșit. Și momentele mele trecute. M-am făcut mică și m-am închis în ele.

E mult prea mult în mult Care devine o multitudine de mult Ce se pierde în atât de multe, Făcute și vorbite Nefiind concise; Abstracte și uitate Ce mă fac să mă îndepărtez de toate. Uit și revin, Declar și mă abțin, Arunc în dorința de uitare  Oameni și nepăsare. De timp învăluiți concret și apoi indiscret De fapte nebănuite, La gramaj învăluite Incoerență și amplitudine Mă declar prea mult în această multiudine.

E ziua în care detaliile se despică în mai multe forme și simțirile mi se amplifică în mod lugubru. Și e o liniște de mormânt în capul meu și pentu o secundă mă evapor și mă dizolv o dată cu trecerea timpului. Și stările astea îmi vin în valuri și apoi mă găsesc istovită de orice trăire, la capătul drumului, zăcând și neștiind să explic momentul 0 în care s-a întâmplat să mă aflu în perfectă ambianța cu dizolvarea sinistră a Universului. Calc pe pământ și simt un milion de pietricele care îmi zdruncină ființa și îmi dau seama că stabilitatea nu a fost niciodată punctul meu forte.Să mă aflu aici, e ca și cum ai ține o pasăre închisă în colivie.Și libertatea a fost mereu dorința mea profundă. Să mă declar liberă de tot, de ei, de fapte, de locuri, de oameni, de trăiri, să transcend dincolo de tot ceea ce este uman și să mă despic sau să mă topesc precum o lumânare trecută prin... atâtea.Și aici a luat sfârșit totul pentru că niciodată nu pot să exprim ceea ce simt cu adevărat sau prin c...