Jurnalul unei flori de mai

Am căutat mult timp să-mi deslușesc firea, nu puteam înțelegeam sub nicio formă că bipolaritatea face parte din mine.Nu-mi-era teamă de ce ar crede lumea.Mi-era teamă de cum aș fi putut să mă văd eu, mi-era teamă de impactul pe care eu aș fi putut să-l am asupra mea.Am acceptat târziu, că de fapt e o caracteristică principală a zodiei mele. Am înțeles că sunt aer, iar aerul e o forță nestăpânită. Și am mai înțeles că nu am de ce să mă lupt cu asta.E parte din mine, și ar însemna, automat, să mă reneg; sau mai bine spus, să neg ceva ce mă face fericită. Pentru că admit sau nu, îmi place la nebunie firea mea schimbătoare, modul abstract în care pot calcula o situație. Nu pot să mă plafonez la o singură soluție;în sinea mea, negreșit, caut altele. Nu toți s-au obișnuit cu firea mea, mulți o consideră ieșită din comun.  Însă n-am nevoie de toți. Ne definim de fapt, prin persoanele pe care le avem alături.

Fiecare toamnă spune câte o poveste. Și fiecare poveste are câte un personaj principal, dar și secundar. Dacă ar fi să scrii tu povestea asta, cine ai vrea să fii?  E luni și e toamnă. Încă mai miroase vag a vară, însă toamna e mai aproape ca oricând.Câteva frunze timide se plimbă pe străzi în voia vântului.Le privesc. Mi-aduc aminte de vechea eu. Ar fi trebuit să-mi fie dor, nu? Însă nu îmi e. Vreau să ascult vântul.Să mă prind în dansul lui și să mă joc cu frunzele arămii. Miroase a toamnă iar venele îmi sunt pline de ea, de toamna, mea. Mi-ar fi plăcut, dacă aș fi putut alege un anotimp din toate cele patru, mi-ar fi plăcut să fie toamnă mereu. Dar nu se poate.  E luni și e septembrie. E un nou început. Iubesc începuturile.Iubesc să le fac să fie altfel. Vreau să fie altfel.

Viața e o succesiune de momente. Te plimbă adesea pe străzi, ca mai apoi să te prindă într-un colț și să-ți reteze ultima urmă de speranță. Țipi și te zbați. Și uneori vrei chiar să renunți.Dar sții că orice ar fi, ești între două lumi. Ești între ceea ce ai fost și ceea ce vrei să devii. Te doare. Dar nu renunți. Nu renunți pentru că știi că cea mai dulce victorie e în urma unui război purtat cu tine. Te vindeci ușor. Îți clădești în detaliu fiecare speranță.Vrei ceva nou. Ești înnebunit după nou.Pentru că nu te mai poți întoarce la vechi. La lacrimi uscate, la speranțe zbuciumate. Privești altfel noul apus de soare și răsăritul îl instigi în suflet. Îl instigi, pentru că odată cu el, renaști și tu. Aș fi penibilă dacă aș susține că în orice secundă există un nou început.Nu voi spune asta. Voi spune că, în viziunea mea, un nou început e atunci când simți. Nu contează dacă e mâine, dacă este peste două săptămâni sau chiar ani. Contează să fie. Contează să nu-ți permiți să te apl...

Ai crezut că o să meargă așa la nesfârșit. La dracu, chiar și eu am crezut. Am crezut ca te voi iubi până la nesfârșitul nesfârșitului, că te vei schimba, că lucrurile vor merge spre bine și că vei fi prințul pe cal alb iar eu prințesa ta. La dracu,a doua oară. Și nici măcar nu mă repet.Și cât mă amuză ideea unei posibile iubiri, cândva, aruncată în trecut.Să crezi că eu chiar te-aș fi putut iubi până la sfârșitul adolescenței și după aceea, a fost o pierdere de timp.Și la o adică, jur că am crezut că te-ai obișnuit cu firea mea schimbătoare. Și totuși, nu mă pot abține: m-ai făcut să mușc. Cât ai scăzut în ochii mei, cât de jos ai ajuns.Nu mă plâng, nu te laud, nu te chem, nu te aduc înapoi, nu-mi e dor. Mi-e nimic. Chiar nimic. Atunci când ai plecat, de fapt ultima dată mai exact, ai luat tot. Ei, stai.Nu mă apuc să dramatizez pentru că mi-e prea silă și de cuvânt în sine. Prin "tot" înțeleg ultima fărâmă de dulce din mine. Ești mândru?Bun. N-am putut rezista.N-am vrut să-ț...

Noi ne intersectăm scandalos. Te-ai trezit dimineață și mi-ai lăsat cafeaua pe masă. Te-am simțit când te-ai ridicat, m-ai pupat destul de apăsat, pe frunte apoi ai plecat. Parfumul a rămas în stânga mea, pe pernă. Cafeaua a fost dulce și cu mult lapte. Ai vrut să mă îndulcești. Am băut-o cu plăcere. Pe masă, alături, stătea parcă pitită cartea mea preferată. Am răsfoit-o în treacăt, mi-am zis că sigur ai subliniat câte ceva.Surprinzător, de data asta n-ai făcut-o.În schimb, au căzut două bilețele. Le-am luat repede. "Sunt plecat doar de o jumătate de oră și deja mi-e dor de tine,Doamne, cât te iubesc". Am zâmbit. M-am gândit că cel mai frumos ar fi să-ți scriu și eu.Nu să-ți dau mesaj. "Dragul meu, probabil acum ai ajuns deja la seriviciu și aștepți mesajul meu.Însă de data asta m-am gândit să comunicăm în alt mod. Vei ajunge la 19:30, ca de obicei. La ora aceea nu mă vei mai găsi acasă. Probabil te întrebi unde sunt, nu? Ei bine, am luat o decizie. Deși su...

"Bună,X. Nici nu știu cât timp a trecut de când nu am mai vorbit. Poate câteva luni sau poate o veșnicie, habar nu am. Am pierdut noțiunea.Probabil te așteptai să-ți spun că mi-e dor de tine și-mi lipsești.Dacă te-ai fi întors acum câtva  timp, asta ai fi auzit.În schimb, azi, lucrurile stau altfel. Nu mai faci parte din prezent. Te gravezi fin în trecut.Spun fin, pentru că nu te mai simt. Se întâmplă uneori să ne oprim și să privim la tot ce a fost. Astăzi m-am oprit. Și ca să vezi, nu mai ești aici. Dacă te întrebi "de ce?" răspunsul e simplu: ai avut grijă de tot , în detaliu.Nu te urăsc și nu-mi ești nici măcar antipatic." Dar în același timp nici nu mai pot să continui, mă simt atât de goală,rece și a nimănui.

Mi-a spus că nu am mai scris de un car de vreme, invocând ca pentru sine faptul că nu am avut timp.Mi-a părut rău să-l contrazic,știind foarte bine că de fapt eu nu am mai simțit nevoia de a scrie. Dar am făcut-o pentru ca urăsc orice tip de minciună sau situație care, prin absurd, ar fi putut invoca o oarecare minciună neînsemnată,trecătoare, de moment.I-am spus adevărul.I-am spus că de la un timp cuvintele nu-mi mai sunt chiar prietene fidele, că m-am obișnuit cu tăcerea.  Uimirea i s-a citit în privire. De altfel, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama cât m-am putut schimba în decursul a doar câtorva luni. Iubeam să scriu tot felul de lucruri.Nu spun că acum nu îmi mai place să scriu, dar atunci era diferit. Atunci, cuvintele îmi erau mai familiare. Îmi venea atât de ușor să vorbesc prin scris. Însă știu sigur că el e unul din motivele pentru care astăzi nu mai scriu așa de des. Cu ceva timp în urmă aș fi dramatizat deschis, susținând că în lipsa lui nu mai am aer să r...