Cosmosul la superlativ

Se aud o mulțime de viori pe fundal care dictează alene ritmul alert al tuturor sentimentelor pe care ei valsează.

 „Oprește-te!” - Îi strigă el  ori de câte ori obosește, prinși fiind în cotidian și în vorbele celor din jur. Îi ia de fiecare dată căpșorul între palme și îl privește de parcă ar fi prima dată. Îl observă cu atenție ori de câte ori se întâmplă asta. Memorează trăsăturile lui. Ochi. Barbă. Buze pline și cărnoase. Mirosul lui. Atingerile și zambetul. Privirea inocentă și totuși, aprigă confundând-o deseori cu Cosmosul. Și la o adică, în vechile ei cugetări, el era „Cosmosul” -  Acel ceva-ul ei, fără de care lumea nu mai are același algoritm, fără de care ar seca oceanele, mările, iar păsările s-ar transforma în stânci,iar vegetația în sunete de flaut, moarte, apuse, care candva ar deveni nespuse. Un Cosmos, ceva împletit cu contradicți dar care se conturează după cum urmează:

 Potrivit unui studiu, au fost constatate următoarele lucruri: electricitatea dintre ea și el crează o legătură care colerează toate trăirile, simțirile și tot ceea ce ei au creat în timp. 

Și totuși... iubirea dintre ei e mai mult decât atât, un sentiment suprem care nu permite încetarea conexiunilor, astfel a luat naștere Micul lor Univers.