Jurnalul unei flori de mai

Așa tună gândurile. Se prind în ambuscade și-mi lovesc pereții inimii. Se înfundă plămânii de un superlativ nedeterminat. Și aud, aud sfiala trăirilor. Se lovește, mort, al meu sunet de podea. A căzut și dragostea. Și așa, bucăți de infim fierb la marginea nerăbdării. De o parte a neștiinței zace clocotind dorul. Îl sting cu venin. Arde zbuciumul. Tărăgănat, parcă te aud. Atât de moarte să fie toate. De trăiri mă rup. Drumul ți-l ofer. Continuitate nu cunosc. Precum un fir de nisip, mă pierd. Și zace chitara. Și spumegă nebunia. E un fel de sfârșit. Nu aici ar fi trebuit să mă opresc.

L-am tăiat. L-am tăiat fără să am nici un fel de remușcare, pentru că simțeam că este o prelungire a eșecului care eram.Devenisem propria reflexie a trecutului meu și părea că tot ceea ce încercam să clădesc te avea ca și scop sau de ce nu, ca destinație. Până când am hotărât că s-a terminat. Și atunci, am luat foarfeca și mi-am spintecat ultimii 6 ani precum și trecutul care îți scrijelea numele. Era prea îmbâcsit totul și deja căpătase mirosul tău. În momentul în care l-am tăiat, am simțit cum tot trecutul m-a eliberat și cum plămânii mi s-au umplut de aer. Am putut să trag aer adânc în piept și nimic nu mai durea. Străzile nu mai aveau chipul tău și nici măcar nopțile nu îmi mai vorbeau despre tine. L-am tăiat și am lăsat în urmă toata nenorocirea pe care mi-ai pricinuit-o. Mult timp după aceea, am încercat să scriu. Cuvintele mi se încâlceau, nimic nu avea sens și lucurile din casă îmi deveniseră arme. Loveam și spărgeam în speranța că va dispărea din mine, o dată pentru totdea...