Jurnalul unei flori de mai

Că te simt.  Și că am obosit.  Am obosit să dau timp timpului, să aștept, să promit.  Să sper. Să nu-ți aud cuvintele. Am obosit.  Te simt departe. Nici eu nu sunt aproape. Nu mă lași. Ești laș. Ai făcut abuz de ceea ce simt. Totul e un vălmășag. Și totul scapă de sub control. E o nebunie eternă. Și-mi scapă metaforele. Și aud furtuni. Și am prins demoni. Și mi-am devorat sufletul. Și nopțile te caut. Nu le dorm. Ce ar fi să-mi spui despre somn? Cunosc insomnia. Ce baladă, baladă a sufletului. Ce-mi urlă eul. Ce străin îmi ești. De ce simt să te las? De ce mă îndepărtezi pe mine? Tocmai eu? Atâtea întrebări. Am obosit. I se spune destin. Sunt 6. 6 ani. 2190 de zile. 52560 de ore. 3153600 de secunde. Cer o retrospectivă. Mă doare. Și apoi liniștea se așterne. Și totul e surd. Nu te mai simt. Nu te mai văd. Nu te mai am. Nu mă mai ai. Erai sigur că...  Și am spus: Veșn...

Își privea firele de păr răvășite pe pernă. Culoarea arămie se juca ostentativ răvășind așternutul auriu. Fiecare paloare a aerului rece îi ascuțea simțurile. Ploaia îi vorbea. Sunetul acela al anotimpului cald, jucându-se cu amintirile ei, îi trezea o febrilitate care se regăsea în interiorul simțurilor ei. ,,Nu sunt răspunsul. Nu pentru tine - probabil pentru nimeni.”  - Își spuse ca pentru sine, articulând cu atenție ultimele două cuvinte. Apoi, continuă: ,, Ascultă! Dacă tu ai impresia că te poți folosi de anii în care ți-am declarat iubire și te-am așteptat, te înșeli! Ascultă ce îți spun! Nu am de gând să-mi trăiesc următorii ani așteptându-te! Lipsa ta mi-a insensibilizat simțurile și gândirea cugetă! Nu mă face să te ating, să te împing spre ușă! Și la naiba, dă-te la o parte! Cineva e pe cale să vină!”  Gândurile ei. Trase o gură mare de aer. Și își spuse: ,, Dumnezeule, câte trăiri am fost nevoită să înmagazinez în mine de dragul tău! Câte repulsii mi-am...